“Păcatul cel mai mare este să te împotrivești bucuriei, vieţii pe care a dat-o Dumnezeu sufletului tău. Voi credeți că adevărul e întotdeauna solemn, că bucuria e frivolă, iar dansul şi cântecul inconsistente cu o educație științifică.. Pentru mine, toate aspectele acestea se integrează unul în altul, căci fiecare exprimă ritmul şi bucuria vieţii, zeiţa care cântă şi plânge în fiecare boabă de rouă, cu fiecare fir de iarbă, în fiecare gând şi faptă de-a noastră.”
Occidentul îl cunoaște pe Rabindranath Tagore drept primul poet asiatic căruia i-a fost acordat Premiul Nobel și cel mai mare poet al Indiei. Pentru India, „sufletul Bengalului”, cel care a compus imnurile naționale ale Indiei și Bangladeshului este părintele spiritual al unei națiuni, profetul care a cântat în poeziile sale tristețile și bucuriile omului de rând, "cărturarul eternității", cum îl numea Maitreyi Devi, discipola sa.
Poet, filosof, pictor, dramaturg, muzician, Rabindranath Tagore nu a lăsat neexplorat niciun cotlon al vieții.
Înrudit în spirit cu Eminescu, Tagore va fi cunoscut în România în principal prin dedicarea desăvârșită a Amitei Bhose, cea pe care poeziile lui Eminescu au făcut-o să se îndrăgostească de graiul și cultura românească. Deși nu s-au citit reciproc, Tagore născându-se la 11 ani după Eminescu, iubirea pentru natură, patriotismul înflăcărat, dragostea pentru Adevăr și sensibilitatea artistică sunt elemente comune ce îi înfrățesc pe cei doi mari poeți."Din nou constat că menirea mea este Poezia. Pot să fiu fals în viaţă, fiind conştient sau nu de asta, dar în poezie nu mint niciodată. Poezia este singurul adăpost a ceea ce este cu adevărat profund în viaţa mea." (Rabindranath Tagore)
"E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut." (Mihai Eminescu)
Eliade îl va cunoaște direct în India, în orașul universitar Santiniketan („locaș al păcii”) fondat de el, Lucian Blaga îl va citi cu admirație începând cu 1916, la recomandarea verișoarei sale și îi va dedica mai multe articole între anii 1920 și 1923. Panait Istrati, Nichifor Crainic, Ana de Noailles, Alexandru Busuioceanu sunt doar câțiva dintre admiratorii lui Tagore în România, parte din elita interbelică.
Spiritualizarea vieții comune printr-o trăire adâncă
Cu o educație vastă, dintr-o descendență brahmanică, tatăl său fiind un renumit filosof și reformator religios, care a militat împotriva sistemului de caste și pentru emanciparea femeilor, Tagore crește în ritmurile sacre ale recitării Vedelor și interpretării Upanișadelor.
El nu se închide însă într-o înțelegere academică a învățăturii scripturale străvechi, ci caută să fie trăitor al mesajului elevat din canonul vedantin. La 18 ani, mărturisește o primă revelație, aceea de a i se fi arătat, prin grația divină, adânca unitate a tuturor lucrurilor: „Într-o dimineaţă, când soarele răsărea de după creasta copacilor, am simțit un nou suflet în mine. Vedeam semenii mergând la lucru, fiecare în calea sa, dar îi vedeam într-un dans al tuturor lucrurilor.”
Parfumul acestei revelații îl va însoți peste ani și îl va conduce la o trăire plenară a vieții de zi cu zi, la adâncirea misterului revelat și transmiterea mesajului universal al unității, păcii și iubirii în toată activitatea sa literară, dar și artistică și educațională. Din perspectiva unei practici spirituale, Tagore nu a îmbrățișat ascetismul, ci contemplarea unității în viața de zi cu zi, în fiecare act. Meditația profundă îi dezvăluie că la nivel fundamental, ființial, toate sunt una.
Pledează pentru simplitatea vieții, aflarea bucuriei dincolo de acumularea materială („obiecte de prisos ale vieții”) sau orgoliile funcțiilor. Îndestularea pe care o vede în Occident, dar și la semenii de acasă educați în spirit vestic, îl întristează și îl fac nostalgic după acele timpuri când îmbinarea inimilor era ușoară în simplitatea vieții firești, iar puținele nevoi ale vieții erau satisfăcute de lucruri simple.
"Nu vreau să las această viață tinând posturi, uitându-mă la cer, nedormind, polemizând mereu cu mine însumi, ridicând bariere de fleacuri între mine şi omenire şi trăind astfel într-o foamete spirituală. În loc să cred că lumea este o păcăleală a Creatorului şi o cursă a Diavolului, e suficient să trăiesc și să mor ca un om, să am încredere în semenii mei, să-i iubesc şi, dacă am noroc, să mă bucur de iubirea lor. Mi-e peste putință să încerc să dispar ca zeii.”
Decepționat de sistemul de învățământ, creează propria școală
Tagore va studia puín în sistemul formal, mai mult cu meditatori particulari, la Calcutta și în Anglia, unde studiază dreptul. Dezamăgit de modul de predare influențat de Occident, ce îngrădește libertatea și curiozitatea naturale ale copiilor, în 1901, la vârsta de 40 ani înființează o școală în Bolpur – Brahmacharyashrama, care inițial avea doar cinci studenți.
Aici va introduce sistemul de predare folosit în antichitatea indiană, gurukul („familia/casa Învățătorului”), bazat pe cursuri organizate în aer liber, în mijlocul naturii și cultivarea unei relații armonioase între profesor și elev. Peste ani, aceasta va deveni Universitatea Visvabharati („din întreaga Indie”), declarată în 1951 universitate centrală și instituție de importanță națională și lăcașul păcii, Santiniketan – centru de dezvoltare a civilizației asiatice.
În cartea sa, India, Eliade rememorează cum acei copii și adolescenți fericiți se adună diminețile lângă fiecare arbor, așezând-se turcește în iarbă, cu tăblița şi cărţile pe genunchi, cu văzduhul clar deasupra, învăluiți de aroma atâtor flori. O școală care inspiră și înalță sufletul spre contemplarea tainelor vieții și ale universului. O școală care nu ignoră ceea ce vedea că educației europene îi lipsește: cunoașterea de sine și iubirea naturii.
Cu toate că azi este adulat și prețuit în întreaga lume, nu aceasta a fost realitatea timpului său – toată țara e dornică să-mi găsească un cusur, să mă critice, va rememora el la bătrânețe; dar să mă ajute, nimeni nu vrea să ridice un deget.
Marcat de indiferența malignă, scrie pentru a atinge sufletele oamenilor
„Dacă poezia mea face ca zâmbetul vostru să fie mai dulce şi lacrimile voastre mai frumoase, atunci voi şti că mi-am împlinit menirea de poet.”
Indiferența, lipsa de solidaritate pe care o observă la confrații săi, precum și suferința întregii lumi îl determină pe Tagore, încă din tinerețile sale să lupte prin scrisul său pentru a atenua tristețea și suferința oamenilor. Mereu oamenii își înfig pumnalele nemiloase în inimile oamenilor, fără niciun motiv – era realitatea pe care poetul o vedea prea adesea în jur. Sensibil la durerea și înstrăinarea umană, caută să aducă bucurie în viața oamenilor, să le înalțe sufletele către realități mai rafinate, mai pure, dincolo de jocurile meschine ale unor ego-uri prinse în mrejele maya.
Conștient că timpul nu așteaptă pe nimeni, iar moartea este o însoțitoare permanentă, Tagore și-a îndreptat toate forțele sufletești spre a aduce fericirea semenilor săi, într-o lume nedreaptă, crudă și dureroasă.
El însuși nu a fost scutit de durere, însă cum va rememora spre finalul vieții, a avut dintotdeauna darul de a privi cu detașare, de la distanță fenomenele vieții, indiferent de gradul de suferință produs. Rămas fără mamă de la vârsta de 13 ani, soția îi va muri la 30 de ani, cel mai bun prieten și mentorul său se va sinucide pe când Tagore avea 22 de ani, un alt bun prieten va muri la vârsta de 33 de ani, iar 3 dintre copii îi vor muri, pe rând.
Însă Cei ce-L cunosc pe Dumnezeu trăiesc în nemurire, avea să spună Poetul, în linie cu învățătura Upanișadică, brahmăvidăpnotiparam (Cei ce-L cunosc pe Dumnezeu ating înălțimile). S-a împrietenit cu moartea făcând o sărbătoare a bucuriei din viață, cu fiecare clipă trăită. Moartea nu îl terifia, Poetul având o înțelegere profundă asupra ei și respect, considerând-o purificatorul suprem al vieții.
“Nu știi că viața e sacrificiul etern pe altarul morții?”
După vârsta de 50 de ani, Tagore face turul lumii. În 1926 poposește la București
“Eu aduc din România, ca de altfel din întreaga Europă, o bucurie..."
În 1910, Tagore publică Gitanjali, pe care o va traduce în 1912 în limba engleză și pentru care în 1913 îi va fi acordat premiul Nobel pentru Literatură. În discursul său de primire a distincției acordate, Poetul va destăinui surprinderea pe care a avut-o atunci când a descoperit cât de iubită este opera sa în Vest.
El a scris Gitanjali din preaplinul inimii sale, pe când trăia în Santiniketan, în mijlocul copiilor și a naturii. Nu avea niciun gând la acel moment ca versurile sale să străbată lumea, era perfect mulțumit să ofere ofranda Preaiubitului său.
Începând cu anii ’20, Tagore va face turul Europei, iar timp de două decenii va străbate întreaga lume pentru a duce mesajul unității, al păcii și al bucuriei unei vieți trăite în divin și în înfrățire universală. Întrebat la București despre scopul călătoriei sale prin lume, el va răspunde: Urmăresc același ideal pe care l-am sintetizat în scrierile mele și pe care îl propovăduiesc discipolilor mei: Unirea Occidentului cu Orientul.
Ajuns în România, este primit atât de oficialități cât și de oameni din popor, cu entuziasm și mare reverență. Tagore a susținut o conferință cu privire la lumea contemporană, la Teatrul Național, pe care cei care au asistat la ea au numit-o "o sărbătoare a sufletului", iar apoi a fost primit de rege, care era bolnav, la o recepție de după conferință.
Presa vremii relatează că Tagore a fost curios să descopere jocurile și costumele tradiționale românești și a apreciat limba română, o limbă destinată pentru ritm și poezie, lăsându-ne îndemnul de a ne cinsti poeții, întrucât ei „înfățișează sufletul bun al poporului”.
„India poate descoperi Europei nu un adevăr, ci o cale, şi calea aceasta o batem noi aici în India, de patru mii de ani. India poate învăța că viaţa spirituală e bucurie, e voluptate şi dans, câteodată tumultoasă şi sălbatecă, asemenea ploilor Bengalului, altădată calmă şi elevată, asemenea culmilor himalayene. Viaţa spirituală e inocentă şi e libertate, e dramă şi extaz.”
Gitanjali – Ofranda lirică sau Prinos de cântece. Imnuri de adorație către Creator
“Deși nu Te pomenesc în rugăciuni, deși nu Te am în inima mea, iubirea Ta așteaptă încă iubirea mea.”
Tagore obișnuia să spună despre sine că este un poet al umanității. Gitanjali, colecția de 157 de poeme în bengali, multe din ele transformate în cântece – Rabindra Sangeet, reprezintă poemul iubirii divine. Într-una dintre prefețele la traducerea în română, Părintele Galeriu avea să spună că întreaga lirică a lui Tagore reprezintă un omagiu adus iubirii.
Gitanjali se înscrie în tradiția poeziei devoționale, iar una din influențele hotărâtoare pentru sufletul Poetului au fost poemele vaishnava, un tezaur apreciat în Bengal ce evocă iubirea dintre sufletul individual și Divinitate, dragostea cuplului divin Krishna și Radha. Tagore va dezvălui că aceste poeme l-au învăţat că Dumnezeu a trimis omenirii muzica, pentru ca omenirea sa devină o simfonie de acorduri şi să cânte serenada divină. O altă influență este reprezentată de poemele devoționale ale lui Kabir, pe care Tagore le-a tradus în bengali.
“Lumina muzicii Tale luminează lumea. Suflarea viețuitoare a muzicii Tale se rostogolește din cer în cer. Sfințitul val al muzicii Tale luminează și inundă zăgazurile. Inima-mi dorește să se-înlănțuie cântului Tău, dar geme-n van către cuvânt. Aș vorbi ... dar niciun cuvânt nu ia ființă-n mine și plâng rușinată. Tu mi-ai robit inima, Stăpâne, în apele nesfârșite ale muzicii Tale!”
Amita Bhose îi face cunoscute scrierile în limba română, traducându-l din bengali
În România, Amita Bhose este principala ambasadoare a culturii indiene și am putea spune că în India, ea este totodată principala ambasadoare a culturii românești, realizând traduceri pentru cei mai importanți scriitori români și făcând cunoscută cu precădere opera lui Eminescu.
Sub îndrumarea eruditei Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Amita Bhose realizează teza de doctorat, Eminescu și India, unde evocă afinitățile dintre cele două culturi și influența filosofiei hinduse străvechi asupra operei eminesciene. Ea este prima care remarcă și compară opera lui Eminescu, geniul poporului român, cu opera lui Tagore, geniul poporului indian. Amita Bhose a fost singura traducătoare a lui Tagore din limba bengali în română, profesoară si de bengali la Universitatea Bucureşti, scriind despre Tagore cu aceeaşi pasiune cu care o făcea despre Eminescu.
Pe 7 mai se împlinesc 165 de ani de la nașterea Poetului. Poate că o comemorare mai frumoasă decât a-i citi operele și a trăi mesajul transmis de el nu există. Unitatea întregii creații și desfătarea în bucuria simplă a vieții trăite în Divin sunt mesajul care răsună pentru eternitate în cuvintele lui Rabindranath Tagore.
„Dacă vreți să vă aduceți aminte de mine atunci când nu voi mai fi pe pământ, nu faceți nicio comemorare, nu țineți nicio ședință. Veniți doar în pădure și ascultați trilul păsărilor.”
Citește și: tagore-si-einstein-cand-stiinta-si-spiritualitatea-se-intalnesc-treia-parte
Surse: Ofranda lirică - Rabindranath Tagore, Sadhana – Calea Desăvârșirii - Rabindranath Tagore, amitabhose.net, Scrisori rupte – Rabindranath Tagore, Tagore la gura sobei în Mongpu - Maitreyi Devi, India – Mircea Eliade, visvabharati.ac.in/home, biblioteca-digitala.ro, bmim.muzeulbucurestiului.ro
