Skip to main content
molecular

Ce înseamnă valori morale? De câte feluri sunt acestea? De ce este nevoie pentru a fi o persoană bună din punct de vedere moral? De-a lungul secolelor, filozofii, teologii și alți învățați au încercat să răspundă la aceste întrebări.

Vezi aici lumânăre naturala cu 12% uleiuri esentiale YogasatShop

Virtutea în limba Latină virtus, înseamnă o excelență morală. Este o trăsătură sau o calitate considerată a fi bună din punct de vedere moral, apreciată ca fundament al unei ființe morale. Este un comportament care arată standarde morale înalte: a face ceea ce este bine și a evita ceea ce este greșit. Opusul virtuții este viciul sau păcatul. Alte exemple ale acestei noțiuni includ conceptul de puṇya în tradiția hindusă, precum și De în cea chineză.

Viața lui Socrate a fost un exemplu de devotament față de filosofie și de desăvârșită integritate morală, trăind în slujba adevărului, susținând cunoașterea. „Virtutea este o chestiune de cunoaștere (înțelepciune) și anume, cunoașterea binelui.”

Platon a susținut că există patru virtuți cardinale, numite și virtuți umane principale, care constituie pilonii unei vieți dedicate binelui: prudența, dreptatea, cumpătarea și curajul.

Aristotel a definit virtutea o cale de mijloc între două vicii, unul provocat de exces, celălalt de insuficiență. Orice virtute cunoaște două manifestări extreme, în egală măsură potrivnice deplinei noastre împliniri. De exemplu, generozitatea este o virtute între cele două extreme: zgârcenie și risipire. Spre deosebire de înaintașii săi, Socrate și Platon, pe Aristotel l-a preocupat viața morală reală. Etica sa nu mai este îndreptată spre cunoașterea unui ideal veșnic, ci spre înțelegerea binelui ce poate fi realizat de către oameni, aici în această lume.

Vechii egipteni aveau grijă să nu săvârșească păcate în timpul vieții deoarece, după moarte, aveau credința că trebuie să se prezinte în fața a 42 de judecători cărora trebuiau să pledeze: nevinovat sau vinovat. Miturile spun că Amon Ra – zeitatea supremă, a creat legile universului conform Maat, conform Adevărului. Pentru a merita viața în eternitate după moarte era necesar să se respecte legile lui Maat, fiica lui Amon Ra – regele Soare.

Conform tradiției iudaice, cele 613 porunci au fost date de Dumnezeu poporului evreu în Tora, reluate și comentate în Talmud și Ghemara. Tradiția evreiască consideră că cine nu este evreu este obligat să respecte minimum 7 porunci.

Virtuțile creștine sunt deprinderile și stăruința de a împlini legea morală, din dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproape. Virtutea creștină înseamnă deci tăria și statornicia pe calea binelui în săvârșirea faptelor bune și biruința neîntreruptă asupra răului. Ea trebuie să cucerească întreaga ființă a creștinului, să-i fie întotdeauna podoaba cea mai aleasă.

Confucius, credea într-o anumită providență numită „Decretele cerului”, pe care o respecta. Ideile religioase nu au ocupat mult loc în lucrările sale. Morala confucianismului  susține virtuți precum: reciprocitate, omenie, bun cuviință, pietate filială, încredere și înțelepciune.

Mai recent, filosoful britanic WD Ross (1877 – 1971) a identificat șapte îndatoriri morale: fidelitate, îndreptare, recunoștință, lipsa înclinației spre rău, binefacere, auto îmbunătățire și dreptate.

În secolul al XX-lea, a existat un consens generalizat între filosofi cu privire la rolul filosofiei morale de a dezvolta o teorie morală, care să poată oferi o justificare simplă și unificată a moralității și, în același timp, să ofere răspunsuri la întrebări morale presante.

Mai recent, unii psihologii au susținut că există  trei principii de baza ale moralității: (comunitate, autonomie, divinitate), alții că există  patru (unitate, respect, egalitate, proporționalitate) sau cinci până la șase (grija fata de semeni, corectitudine, loialitate, autoritate, puritate și poate libertate). Care dintre aceste multe filozofii și modele oferă cel mai bun ghid către definirea bunătății unui om?

O problemă tipică a încercărilor anterioare de mapare a domeniului moral este că acestea nu se bazează pe o teorie fundamentală a moralității, acestea fiind de circumstanță și nesistematice.

Evoluțiile recente în studiul științific al moralității converg către ideea că moralitatea este o colecție de reguli concepute pentru promovarea cooperării, care ne ajută să lucrăm împreună, să ne înțelegem, să păstrăm pacea și să promovăm binele comun. 

Ideea de bază este că oamenii sunt animale sociale care au trăit împreună în grupuri, de milioane de ani. În acest timp, am fost înconjurați de oportunități de cooperare, pentru interacțiune socială reciproc avantajoasă, am evoluat și am inventat o serie de moduri de a debloca aceste beneficii. Aceste strategii de cooperare vin în diferite forme și dimensiuni: instincte, intuiții, invenții, instituții, etc. Împreună, ele ne motivează comportamentul cooperant și ne oferă criteriile după care evaluăm comportamentul celorlalți. Și aceste strategii de cooperare sunt cele pe care filozofii le-au numit „moralitate”.

Această teorie a „moralității ca cooperare” se bazează pe analiza matematică a cooperării, oferită de teoria jocurilor – ramură a matematicii care este folosită pentru a descrie situații în care rezultatul deciziilor cuiva depinde de deciziile luate de alții.

Teoria jocurilor reprezintă o abordare interdisciplinară a studiului comportamentului uman ce face distincție între interacțiunea competitivă, în care câștigul unui jucător reprezintă pierderea altuia și jocurile cu situații câștig-câștig pentru ambii jucători.

În plus, teoria jocurilor ne spune că există strategii de cooperare diferite. Până acum au fost identificate cel puțin șapte tipuri diferite de cooperare și fiecare explică un tip diferit de moralitate.

Va urma.

Material susținut de
Image

Comenteaza cu Facebook