„Isihasmul este calea curățirii sufletului și a minții, prin tăcere, post și rugăciune neîncetată, întru smerenie.”
Sfântul Grigorie Palama
Tradiția isihastă a apărut ca un curent mistic în creștinismul răsăritean, promovând rugăciunea neîntreruptă și liniștea interioară, ca mijloace de unire cu Dumnezeu. Denumit în greacă hēsychia, isihasmul este un tip de viață monahală apărut în ortodoxie, prin care, practicanții caută liniștea divină prin contemplarea lui Dumnezeu în rugăciune neîntreruptă. O astfel de rugăciune, care implică întreaga ființă umană - suflet, minte și trup - este adesea numită rugăciune „pură” sau „intelectuală” sau Rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea devine atât de profundă, legată de ritmul respirației, încât devine parte integrantă a ființei, iar prin această legătură continuă cu Iisus, se atinge starea de isihie, o liniște interioară profundă, pacea sufletească și comuniunea cu Dumnezeu.
Tradiția filozofică a acestui curent conține elemente din gândirea neoplatonicilor. Ideile lui Platon, mai ales interpretările date de neoplatonici, au revenit periodic în atenția filozofilor și teologilor bizantini. Mișcarea isihastă a cărei nume vine de la monahii "isihaști" adică aceia care preferau, în locul comunităților călugărești, locurile retrase care favorizau asceza și existența în tăcere, cu rădăcini în epoca bizantină timpurie, se va închega într-un sistem al filozofiei bizantine din secolul al XIV-lea.
Deși nu există dovezi că isihaștii au preluat conștient ceva de la esenieni, idei și practici similare precum tăcerea, meditația și aspirația spre purificare și comuniune cu divinul, s-au transmis prin tradiții spirituale orientale mai vechi, în special prin monahismul egiptean influențat de iudaismul elenistic și înțelepciunea inter testamentară (literatura și gândirea religioasă dezvoltate în perioada dintre Vechiul și Noul Testament, aproximativ între 400 î.Hr. și 0 d.Hr.), precum și prin tradițiile apocaliptice și mistice din iudaism, care au marcat gnosticismul, creștinismul primar și, indirect, mistica Bisericii Răsăritene. Exegeza biblică a funcționat ca un canal subtil de transmitere a unor teme și simboluri mistice care au fost reinterpretate în cheie creștină, mai ales în mediile monahale care au dat naștere isihasmului. Părinții Bisericii și monahii precum Origen, Evagrie Ponticul, Grigorie din Nyssa au folosit metode exegetice (alegoria, tipologia) pentru a interpreta Vechiul Testament, păstrând și reinterpretând teme inter testamentare precum, lupta dintre lumină și întuneric, curățirea inimii, înțelepciunea divină ca drum spre mântuire, rugăciunea neîncetată. Astfel, ideile din literatura sapiențială evreiască (ex. Cartea lui Enoh, Ben Sirah, Psalmii lui Solomon) au pătruns, nu textual, ci conceptual, în gândirea creștină și au modelat practicile ascetice și mistice ale monahismului răsăritean, inclusiv isihasmul.
Monahismul creștin a început odată cu acceptarea creștinismului, în secolul al IV-lea, cea mai veche referire la rugăciunea lui Iisus fiind la Diadoh din Foticea (cca. 450), un scriitor și teolog creștin, cea mai cunoscută lucrare a sa fiind o lucrare de teologie ascetică.
Termenul isihast este folosit rar în scrierile ascetice creștine provenite din Egipt, deși scrierile lui Evagrie (călugăr creștin 345 - 399 d.Hr.) și Zicerile Părinților Deșertului (pustnicii și asceții creștini timpurii), îl atestă. În Egipt, termenii mai des folosiți sunt anachoretism (gr. retragere) și anachoret (gr. cine se retrage, adică un pustnic”).
Sfântul Ioan Cassian (c. 360–435), care a transmis învățăturile ascetice ale lui Evagrie Ponticul în Occident, prezintă ca formulă folosită în Egipt pentru rugăciunea repetitivă „O, Dumnezeule, grăbește-te să mă mântuiești: O, Doamne, grăbește-te să mă ajuți”.
Termenul isihast a fost folosit în secolul al VI-lea în Palestina, în Viețile lui Chiril al Scitopolei, monahul care a scris o istorie a vieții monastice din Palestina în secolele V-VI. Legile împăratului Justinian I (527–565) tratează termenii isihast și anachoret ca sinonime, făcându-i termeni interschimbabili.
Practica rugăciunii interioare, care vizează „liniștea interioară sau tăcerea inimii”, datează cel puțin din secolul al IV-lea. Evagrie Ponticul (345–399), Ioan Scărarul (secolele VI-VII), Maxim Mărturisitorul (cca. 580–662) și Simeon Noul Teolog (949–1022) sunt reprezentanți ai acestei spiritualități isihaste.
Sfântul Ioan Scărarul, unul dintre cei mai mari scriitori ai tradiției isihaste, a scris: „Amintirea lui Iisus să fie prezentă cu fiecare respirație și atunci veți cunoaște ce înseamnă isihia”.
Sfântul Nichifor Isihastul (secolul al XIII-lea), un romano-catolic care s-a convertit la credința ortodoxă răsăriteană și a devenit călugăr la Muntele Athos, i-a sfătuit pe călugări să-și aplece capetele spre piept, să „atașeze rugăciunea de respirație” în timp ce își controlează ritmul respirației și „să-și fixeze ochii în timpul rugăciunii pe «mijlocul corpului»”, concentrând mintea în inimă pentru a practica nepsis (vegherea).
Deși aceasta este cea mai veche atestare a tehnicilor psihosomatice în rugăciunea isihastă, „originile sale ar putea fi mult mai vechi”, influențate de practica sufită a dhikr, „memorarea și invocarea numelui lui Dumnezeu”, care la rândul ei ar fi putut fi influențată de practicile Yoga din India, deși este posibil, de asemenea, ca sufiții să fi fost influențați de monahismul creștin timpuriu.
În jurul anului 1337, teologul format în Occident, Varlaam de Seminara, a criticat isihasmul, considerându-l ca fiind periculos de mistic, irațional și teologic nefondat, în contrast cu viziunea sa mai intelectuală, filosofică și scolastică despre Dumnezeu.
Sfântul Grigorie Palama (1296–1359), călugăr al Muntelui Athos și mai târziu arhiepiscop al Tesalonicului a apărat isihasmul, argumentând că, deși esența lui Dumnezeu este necunoscută, energiile Sale necreate pot fi experimentate. În concepția sa, trupul uman, sfințit prin sacramentele bisericii, este capabil să participe la rugăciune, iar ochii umani pot deveni capabili să vadă lumina necreată care a apărut odată pe Muntele Tabor în ziua Schimbării la Față a lui Hristos. Acest conflict teologic a dus la multiple sinoade, iar după o serie de dezbateri și lupte politice, isihasmul a fost acceptat oficial de Biserica Ortodoxă în 1351.
Sfântul Paisie Velicikovski și discipolii săi au făcut cunoscută practica în Rusia și România, deși isihasmul era deja cunoscut anterior în Rusia, așa cum atestă practica independentă a acesteia de către Sfântul Serafim de Sarov.
Teologii occidentali au respins, în general, ideea unei distincții reale între esența și energiile lui Dumnezeu, considerând-o contrară unității divine stabilite la Sinodul de la Niceea. Deși influența scolastică a limitat receptivitatea față de palamism, Biserica Catolică nu l-a condamnat niciodată. Din a doua jumătate a secolului XX, Palamas a fost tot mai apreciat, unii teologi catolici și anglicani considerându-l compatibil cu gândirea occidentală, deși controversele persistă.
Isihastul interpretează porunca lui Isus din Evanghelia după Matei „intră în cămara ta să te rogi” ca un îndemn să ignore simțurile și să se retragă în interior.
Îndumnezeirea se obține prin angajarea în rugăciunea contemplativă rezultată din cultivarea stării de veghe (greacă: nepsis). Aceasta nu înseamnă că energia umană, creată, obține îndumnezeirea prin ea însăși, fără Dumnezeu. Duhul Sfânt este un făcător al îndumnezeirii deoarece El dăruiește harul lui Hristos și dragostea Tatălui celor care se purifică.
Acest proces consta in trei etape: purificare, iluminare și îndumnezeire sau unire cu Dumnezeu. (Katharsis, Theoria, Theosis)
În stadiul de katharsis, isihastul se angajează în asceză mentală, cultivând vigilență constantă (nepsis) și sobrietate pentru a respinge toate gândurile ispititoare. Rugăciunea lui Iisus - „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” - este repetată neîncetat, devenind ancora liniștii interioare și a purificării.
In a doua fază, mintea coboară în inimă, în rugăciune profundă, ducând la o stare numită „paza minții” - o conștientizare continuă, lipsită de imagini, întemeiată pe smerenie și atenție.
În cele din urmă, îndumnezeirea are loc prin harul lui Dumnezeu, atunci când isihastul este înzestrat cu o viziune a luminii necreate, înțeleasă ca prezență a Duhului Sfânt. Această stare de extaz este temporară, isihastul nu rămâne în ea ci se întoarce printre oameni, continuând să practice păzirea minții. Lumina Necreată a isihasmului este vederea Duhului Sfânt.
Tradiția ortodoxă avertizează împotriva căutării extazului ca scop în sine. Isihasmul este un complex de practici ascetice înrădăcinate în doctrina și practica Bisericii Ortodoxe și menite să purifice membrul Bisericii Ortodoxe și să-l pregătească pentru o întâlnire cu Dumnezeu, care vine la el când și dacă Dumnezeu dorește, prin harul lui Dumnezeu.
Scopul este de a dobândi, prin purificare și har, Duhul Sfânt și mântuirea. Orice stări extatice sau alte fenomene neobișnuite care pot apărea în cursul practicii isihaste sunt considerate secundare și neimportante, chiar destul de periculoase.
Mai mult, căutarea unor experiențe „spirituale” neobișnuite poate provoca în sine mari daune, ruinând sufletul și mintea căutătorului. O astfel de căutare a experiențelor „spirituale” poate duce la iluzie spirituală, în care o persoană se crede sfântă, are halucinații în care „vede” îngeri, pe Hristos etc. Această stare de iluzie spirituală este, într-un mod superficial, egoist, plăcută, dar poate duce la nebunie și sinucidere și, potrivit părinților isihaști, face imposibilă mântuirea.
Vasile Andru descrie inițierea în isihasm drept un proces integrat cu aspecte psiho spirituale, structurat pe două faze principale, ascetică și mistică, facilitat de un ghid spiritual (duhovnic) experimentat. Inițierea în isihasm nu înseamnă doar dobândirea unei tehnici, ci intrarea într-o formă de reconstrucție spirituală, susținută de disciplină ascetică, rugăciune constantă, muncă interioară și ghidaj duhovnicesc, care culminează cu o transformare personală autentică. Inițierea în isihasm nu este un ritual formal, ci un drum de viață spirituală, care începe cu rugăciunea simplă, sinceră, și se adâncește prin ascultare, post, liniște și lucrare lăuntrică. E o cale profund ortodoxă, nu spectaculoasă, ci tainică și smerită.
Citește și: rugaciunea-inimii-esenta-practicii-isihaste-care-duce-la-mantuire-treia-parte
Isihast este cel care strigă cu tărie: „Gata este inima mea, Dumnezeule” (Psalmul 56, 10). Isihast este acela care zice: „Eu dorm, dar inima îmi priveghează” (Cântarea Cântărilor 5, 2).
Cel care a dobândit isihia (liniștea) cunoaște adâncul tainelor. Dar nu a coborât la acesta până când mai întâi n-a văzut și n-a auzit tumultul valurilor, care poate l-au și stropit, ori șuieratul vânturilor, (adică al patimilor). Urechea care se găsește în liniște aude de la Dumnezeu lucruri minunate.
„Isihast este cel care se îndepărtează de toți fără ură, pentru că nu voiește să piardă dulcețile lui Dumnezeu.”
Surse: Doxologia, Sfântul Ioan Scărarul - Scara Raiului, Vasile Andru - Isihasmul sau meşteşugul liniştirii și Psihoterapie isihastă, Britannica, en.wikipedia.org
Veșmânt sacramental purtat de isihaști numit Schima mare
