Psihologia este o știință relativ tânără, cu toate că originile sale se regăsesc în Antichitate, odată cu nașterea epistemologiei, când înțelepții hinduși, greci sau asiatici au investigat și definit mecanismele minții.
Termenul a fost inițial folosit în perioada Renașterii, iar în 1890, William James, părintele psihologiei americane, definește psihologia ca fiind știința vieții mentale – atât a fenomenelor cât și a condițiilor acestora.
Etimologic, psihologia desemnează studiul sau știința sufletului (gr. psyche – suflet și logos – știință, doctrină, Cuvânt etc.).
În prezent, psihologia este definită (APA) ca fiind studiul minții și al comportamentului. Este o disciplină științifică vastă ce cuprinde ample domenii de studiu (psihologie experimentală, biologică, cognitivă, dezvoltarea duratei de viață, a personalității) și numeroase sub-domenii de cercetare (psihologie clinică, organizațională, educațională, a sănătății, neuropsihologie).
Practica psihologică implică folosirea cunoștințelor specifice domeniului cu scopul de a înțelege și a trata disfuncțiile mentale, emoționale, fizice și sociale și de a înțelege comportamentului în diverse conjuncturi ale activității umane.
Până destul de recent (cel puțin până în anul 1990 și ușor după, 2000 – 2010), mersul la terapeut era stigmatizat – persoanele care apelau la servicii psihologice erau privite cu scepticism și judecate ca suferind de diverse afecțiuni. Astăzi, mersul la terapeut este considerabil mai acceptat social față de acum câteva zeci de an, iar un număr tot mai mare de persoane accesează serviciile psihologice, nevoia de consiliere fiind în creștere de la an la an, astfel că începând cu 2023 ședințele la psiholog sunt decontate de statul român.
Menționăm că articolul nu se dorește a fi o critică nici la adresa practicii psihologice, a psihoterapiei sau a practicii spirituale autentice, ci o atenționare cu privire la degradarea practicilor spirituale prin instrumentalizarea lor în scopuri pur materialiste; un semnal de alarmă cu privire la înțelegerea superficială a practicilor spirituale și „terapeutizarea” acestora în zilele noastre.
Degradarea practicilor spirituale
Concomitent cu nevoia crescută de consiliere din ultimii ani, au apărut numeroase forme de terapie care îmbină practica psihologică cu practicile spirituale, în dorința de a oferi echilibru, confort și vindecare practicanților (și desigur, de a fi profitabile). Meditația nu mai este atât despre practica interiorizării și auto-cunoașterii profunde, prin renunțarea la toate constructele mentale moștenite și dobândite, ci o formă de relaxare, vindecare sau auto-programare cu ajutorul afirmațiilor pozitive sau a rescrierii „scenariului de viață”.
Este azi un instrument de atragere a experiențelor pozitive, dezirabile, de atragere a abundenței, prosperității – a unui job mai bun, a unui partener dezirabil sau a unor bunuri dorite (casa ideală, vacanțele mult visate etc.).
Reamintim că la origini, practicile spirituale autentice nu sunt despre înmulțirea bunurilor materiale și despre vindecare, confort sau plăcere. Scopul oricărei practici canonice este moksha sau mântuirea, auto-cunoașterea în profunzime. Este un proces, de regulă, nelipsit de disconfort, austerități, greutăți, obstacole, așa-zise neplăceri sau negări ale plăcerilor comune, lumești. Este contrar a ceea ce oferă azi multe din practicile spirituale a căror esență este profund degradată.
Sunt necesare mai multe precizări aici – o dată, că nu este ceva rău în sine a căuta vindecarea. Pentru o persoană care se află în suferință psihologică, vindecarea este un deziderat; este firesc și uman să cauți confortul psihologic, iar psihoterapia are tehnici validate prin care poate oferi acest confort psihologic, vindecare, echilibrare. Similar, practica Yoga are ca "efecte secundare" benefice armonizarea fizică și psiho-emoțională, ameliorări sau vindecări ale afecțiunilor fizice și psihologice.
Însă aspiranții-practicanți care o urmează o practică spirituală autentică nu caută vindecarea (scopul lor primordial nu este acesta). Și nu din ego, aroganță sau reprimare. Pentru ei, esențială este auto-cunoașterea, descoperirea Adevărului, elevarea conștiinței dincolo de planurile mentale, dincolo de materialitate – unde vindecarea sau bunurile lumești nu mai reprezintă vreun scop (nici în sine, nici secundar, obținut ca efect al practicii).
Rătăcirea materialismului spiritual
Nu facem aici nicio judecată de valoare cu privire la alegerile pe care le fac practicanții diverselor căi spirituale; fiecare este așa-zis liber – condiționat să urmeze drumul destinat, ales în acord cu pre-condiționările sale. Totuși, nu există compromis în ceea ce privește căile spirituale autentice – dați Cezarului ce-i al Cezarului și Lui Dumnezeu ce este al Lui Dumnezeu. Nu se poate și cu Mamona, și cu Dumnezeu pe o cale spirituală autentică. Să ne reamintim că Iisus este numit doctorul sufletelor – Adevăratul psiholog capabil să tămăduiască trupește și sufletește, care ne-a îndemnat: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară.”
Asemenea și sfinții din toate timpurile, ființele realizate și maeștrii autentici. Toți sunt doctori ai sufletului – ei sunt in slujba (sunt slujitori) Unuia, cu misiunea de a aduce sufletele înapoi în Tatăl Ceresc. Nu de a aduce abundență și prosperitate lumească adepților, discipolilor săi – cu toate că pot face acest lucru. Ba chiar Iisus afirmă – I came that they may have life, and may have it abundantly (Ioan, 10:10). Să medităm dar, la ce fel de viață din abundență se referea Mântuitorul Iisus că a venit să ne împărtășească.
O altă precizare necesară este cea referitoare la conceptul de spiritual bypassing. A spune că practicantul nu caută vindecarea poate fi interpretat de unele minți destul de obtuz și trunchiat, în lipsa cunoașterii, a experimentării profunde a unei căi spirituale autentice. În sensul în care poate duce dintr-o extremă în alta: fie mă folosesc de practici spirituale pentru a spori în materialitate (statut, bunuri, bogății, cunoștințe – consolidarea persona, a măștii personalității), fie mă folosesc de acestea pentru a spori în materialism spiritual (statut, bunuri, bogății, cunoștințe – de data aceasta cu iz de spiritualitate).
Cu alte cuvinte, ajung să reprim, să neg, să fac bypass la experiențele comune, umane pe care natura biologică le implică și să mă consider fals elevat spiritual și deasupra celor lumești, neatins de patimile pe care le suferă omul obișnuit, în viața sa de zi cu zi. Să spun că mie nu îmi trebuie vindecare, pentru că am depășit toate stările conflictuale, emoțiile duale și pasiunile care mă înlănțuie. Acesta este un risc major în care cad nu puțini dintre aspiranții care urmează căi spirituale după ureche – fie nu urmează un maestru, fie urmează un maestru după chipul și asemănarea lor (fără a judeca), adică ales din ego, din dorința de a fi recunoscuți, validați, de a avea un maestru care să le facă pe plac sau să îi facă să se simtă speciali.
Revenirea la spiritualitatea autentică
Spiritualitatea profundă nu este nici despre afirmarea cultului personalității vindecabile – „eu cu trauma mea”, „eu cu drama mea” și „eu cu vindecarea mea”, nici despre reprimarea umanității fruste, a „omenescului, preaomenesc” din om. Nu caută nici să terapeutizeze, nici să robotizeze, să alieneze practicantul.
Rumi spunea că dorința de a-ți cunoaște propriul suflet va pune capăt tuturor celorlalte dorințe. Un practicant însetat după auto-cunoaștere profundă nu va căuta satisfacerea scopurilor materiale; cel care tânjește după inefabil nu va fi atras de așa-zisa abundență pe care o oferă lumea aceasta. “Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă!” Din nou, distincția între ceea ce dă Fiului Omului și al Lui Dumnezeu și ce dă lumea. Asemenea, sfinții, maeștrii autentici nu vor da niciodată ce dă lumea – deși pot face acest lucru, însă nu acesta este scopul existenței lor. Acela de spori averile și de a gonfla personalitatea; ci de a dezbrăca omul de orice personalitate și de îmbogăți spiritual, duhovnicește, în spirit adeptul spiritual, de a-l apropia de Sursa Vieții, de Împărăția care se află în el însuși, nu într-un curs de zece module de abundență și prosperitate.
Elocvent pentru cum se raportează o parte din adepții căilor spirituale la spiritualitate în zilele noastre este o relatare a lui Swami Vivekananda, pe când se afla în America să împărtășească știința Yoga Occidentului.
El povestește (în The Complete Works of Swami Vivekananda, Volume 9, Lectures and Discourses) că la un moment dat a întâlnit o doamnă care era foarte pasionată de copiii săi, de soțul ei și de bunurile sale. Când a început să-i predice că singura cale către Dumnezeu este renunțarea la tot, ea a încetat să mai vină a doua zi. Într-o zi a venit și i-a spus că motivul pentru care stătea departe era acela că religia pe care o predica Vivekananda era foarte inconfortabilă.
„Ce fel de religie ți-ar fi confortabilă?” - am întrebat-o ca să o testez. Mi-a spus: „Vreau să-L văd pe Dumnezeu în copiii mei, în banii mei, în diamantele mele”. „Foarte bine, doamnă”, - am răspuns: „Acum ai toate aceste lucruri. Și va trebui să le vezi încă milioane de ani. Apoi vei fi lovită undeva și vei ajunge la rațiune. Până când va veni acel moment, nu vei ajunge niciodată la Dumnezeu. Între timp, continuă să-L vezi pe Dumnezeu în copiii tăi, în banii tăi, în diamantele tale și în dansurile tale.” Este dificil, aproape imposibil, pentru astfel de oameni să renunțe la plăcerea simțurilor. Aceasta a crescut asupra lor (i-a acaparat) de la naștere la naștere.”
Sfântul Arsenie Boca obișnuia să spună că cel ce caută să scadă, la crucea lui mai mult adaugă. Și alți sfinți (din toate tradițiile spirituale, nu doar creștinism) vorbesc despre suferințele pe care fiecare om le are de dus în viața pe pământ. Acestea sunt privite fie ca examene, ca o școală – în orice caz, ca binecuvântări, ca modalități prin care omul este chemat să se înalțe mai presus de fire, prin biruirea pulsiunilor, a patimilor și a neputințelor. Toate cu ajutorul harului. Omul nu e niciodată singur și nicicând nu i se dă mai mult decât poate duce.
Este nevoie însă de îndrumare corectă, de luminare ce poate fi realizată de un trăitor autentic, de cel care a străbătut deja drumul, știe capcanele și are capacitatea de a inspira și de a orienta adeptul către calea cea dreaptă. Altfel, examenele vieții – suferințele nu mai reprezintă o ocazie de mântuire, de eliberare din robia simțurilor și a ignoranței, ci sunt reduse la un pretext mundan de obținere a beneficiilor materiale cauzatoare de suferință perpetuă, insatisfacție, înstrăinare și robie nesfârșite.
