Exista un rege care la un moment dat a făcut următorul anunț în tot ținutul regatului său: în ziua următoare, când principalele porți ale palatului său se vor deschide, oricine va atinge un anumit obiect dinlăuntrul regatului, acela îl va deține, îi va fi dat lui.
Oamenii din ținut au început să comenteze frenetic anunțul regelui și fiecare plănuia ce anume va atinge ziua următoare. Unii doreau să atingă aurul, alții sperau la alte bijuterii de mare preț. Cei care iubeau caii, visau să atingă grajdurile cu cai și să le dețină pe toate, în timp ce alții se orientau către elefanți, vaci și alte animale din regat.
Doar imaginează-ți haosul desfășurării evenimentului! În ziua următoare, deîndată ce porțile palatului s-au deschis, toți s-au îngrămădit pe porți, dornici să atingă posesiunile îndelung râvnite.
Toți erau pe grabă și extaziați, îngrijorați totodată că cineva le-ar putea-o lua înainte și obține obiectul dorit de ei.
Între timp, regele stătea pe tron și zâmbea, observând forfota frenetică a locuitorilor regatului. Dintr-odată, din mulțime, se remarcă o fetiță care își făcea încet drum către tron. Regele, intrigat se gândi că poate că această fetiță vrea să îl întrebe ceva. Însă fetița a mers încet și sigur către el, punându-și mâna ușor peste mâna regelui. În acel moment, regele și toate bogățiile acestuia au devenit ale ei.
Pilda este simplă, ca toate marile învățături spirituale: regele a oferit aceeași posibilitate tuturor celor din regat, însă ei au făcut greșeala de a alege lucrurile materiale. Similar, Creatorul ne oferă zilnic oportunitatea de a-L atinge, însă noi facem aceeași greșeală, mereu și mereu – fugim după posesiunile materiale și ne pierdem sufletul în roata plăcerilor și a tristeților nesfârșite din samsara.
E necesar să realizăm că, în măsura în care Creatorul devine „al nostru” (în fapt, noi ne dăruim cu totul Lui, căutându-l doar pe El), atunci toate (ale Lui) devin ale noastre. Iisus spune Căutați întâi Împărăția Lui Dumnezeu și toate celelalte se vor oferi vouă. Asta nu vrea să spună să adoptăm un calcul pecuniar în care ne apropiem de spiritualitate în scopul de a câștiga bogățiile lumii. Se întâmplă mult prea des și acest fenomen. Nu-L putem, însă păcăli pe Creator. El ne cunoaște adâncul sufletelor noastre și știe dacă Îl dorim cu adevărat pe El sau ceea ce El oferă – bogățiile sale.
Există multe povești similare în mai multe tradiții spirituale, în care suntem inspirați să Îl dorim pe El, și nu bunătățile Lui. Asemenea unei mame bune, jertfelnice, Creatorul ne oferă totul, totul a fost creat pentru noi. Dacă dorim însă doar aceste jucării, rămânem strict cu ele. Deîndată ce suntem serioși și spunem – nu vreau, Doamne, jucăriile tale, Te vreau doar pe Tine, pentru Tine, atunci facem primul pas pe calea spirituală către adevăr.
Suntem asemenea copiilor care plâng. Auzind plânsetul, mama le oferă o jucărie. Dacă plânsetul încetează, înseamnă că dorirea cea mai mare a fost pentru obținerea jucăriei. Dacă, din contră, plânsetul continuă și devine din ce în ce mai aprins, va veni mama însăși să liniștească copilul, nu-i va mai trimite o jucărie.
În Psalmul 131 se spune: „Doamne, eu n-am o inimă îngâmfată, nici priviri trufaşe, nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari şi prea înalte pentru mine.
Dimpotrivă, sufletul îmi este liniştit şi potolit ca un copil înţărcat care stă lângă mama sa; da, sufletul meu este ca un copil înţărcat.
Pune-ţi nădejdea în Domnul, Israele, de acum şi până în veac!”
Astfel, se pune întrebarea esențială – Îl dorești pe EL sau dorești ceva de la El? Fie că este vorba de sănătate, cunoaștere sau bogății materiale – bani, faimă, resurse, frumusețe etc. Este una din întrebările esențiale care ne orientează către calea cea dreaptă. Altfel, continuăm să ne jucăm cu jucăriile creației pretinzând că Îl căutăm și Îl dorim pe El: “Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.” (Timotei 3:2:5)
Să nu cădem în înșelare. Chiar și dorința de moksha, cum spunea Krishnamurti, este un act de agresivitate. Ne dorim eliberarea, tot dintr-un calcul egoist. Intelectul nostru a înțeles că este un deziderat, un scop bine de avut și îl dorește cu orice preț. Nu de puține ori, adepții căilor spirituale, în lipsa unei îndrumări valabile, se rătăcesc și ajung să făptuiască exact contrariul a ceea ce presupune o cale spirituală autentică – ei se comportă egoist, trufaș sau fără inimă, căutând doar binele lor, elevarea lor.
“Sfântul care aspiră să ajungă la o anumită stare de sfințenie este la fel de agresiv precum cocoșul din bătătură, care își caută hrana. Și care este cauza acestei agresivități? Este frica, nu-i așa?”
(Eliberarea de cunoscut, J. Krishnamurti)
Este nevoie de o practică spirituală serioasă și dăruire pentru a trăi învățătura, pentru a înțelege cu toată ființa că apropierea de Creator se face în momentul în care suntem precum Creatorul – El ne oferă totul, în orice moment, El a creat totul. Noi Îi cerem totul, în orice moment. Ce Îi oferim noi Creatorului? O oră de meditație zilnică? Sau ceea ce numim austerități?
Întrebarea este ce îi putem oferi noi Lui, cel care creează totul și are totul? Și totuși, pentru El nu sunt neînsemnate dăruirea noastră și orice Îi oferim cu o inimă curată. Știm de la sfinți și mari maeștri că Ființa Supremă, care a făcut totul și deține totul, este mulțumită atunci când noi alegem să ne dăruim Lui, oferindu-i devoțiunea noastră.
“Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire.
Căci iată că cei ce se depărtează de Tine pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi.
Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.”
(Psalm 73:25)
Surse: awakeningtimes.com, biblia.resursecrestine.ro.
