“Şi a zis Marele Vasile: <Cea mai mare înţelepciune, care îl păzeşte pe om de tot păcatul şi îl duce la fericirea veşnică este să vadă pururea moartea în faţa lui>. Moartea! Moartea! Moartea!”
Părintele Cleopa
Memento Mori (Amintește-ți că vei muri) este un îndemn la reamintirea inevitabilității morții. Conceptul își are originea în antichitatea greacă și în creștinism. Sfântul Augustin spunea că un om începe să moară deîndată ce începe să trăiască. Reamintirea morții, ca practică spirituală, are însă origini mult mai vechi și se găsește sub diverse forme și în budism și hinduism (Upanișade - Vedanta).
Cu toate că pentru omul contemporan, îndemnul este cum nu se poate mai străin și pesemne macabru, morbid, trezind aversiune, înțelepții, filosofii și sfinții din toate vremurile ne arată că, în fapt, pomenirea morții este o practică dătătoare de viață; singura practică dătătoare de viață veșnică, calea care duce la revelarea Adevărului. Antonie cel Mare afirma că moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoștința de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului.
Înainte de a consuma otrava și a se preda morții, Socrate și-a învățat discipolii despre nemurirea sufletului, imortalitatea esenței noastre odată cu trecerea în neființă a trupului. Platon învăța, de asemenea, că practica filosofiei nu este altceva decât a muri, a învăța să mori încă din timpul vieții (gr. meleti thanatou). Se spune că pe patul de moarte, a fost rugat să sumarizeze învățătura Dialogurilor, vastei sale opere, de-o viață. Revenit dintr-o reverie, a afirmat simplu: „Practică moartea”. Avva Evagrie definea în același mod viața pustnicească - „meleti thanatou, o exersare a morţii”.
Stoicii învățau meditația continuă asupra morții pentru a se detașa de impermanența lumii fenomenale și de suferințele inerente vieții în trup (boală, despărțire, durere, tristețe, lipsuri, dorințe etc).
Memento Mori a reprezentat o parte importantă a disciplinelor ascetice, ca modalitate de perfecționare a caracterului, cultivarea virtuților și a detașării și contemplarea naturii esențiale.
Practica budistă, maranasati (death awareness) reprezintă meditația asupra morții. Ea a fost inițial folosită în Sutta Pitaka din canonul de texte Pali, din budismul Theravada. Practica presupune a ține gândul morții în minte în permanență, conștientizarea că ea poate surveni oricând și astfel, aspirantul trebuie să practice asiduu și să nu amâne nicio clipă.
În budismul tibetan, există o practică denumită Lojong – stadiile inițiale ale practicii încep cu Patru Contemplații care cauzează o revoluție a minții. A doua dintre aceste contemplări este meditația asupra impermanenței și a morții: „Toate lucrurile compuse sunt impermanente. Corpul omenesc este un lucru compus. Astfel, moartea corpului este inevitabilă. Timpul morții este incert și dincolo de controlul nostru.”
Reamintirea morții (Tadhkirat al-Mawt) a reprezentat o temă importantă a spiritualității islamice încă din timpul profetului Mahomed – amintește-ti constant moartea, distrugătoarea plăcerilor, spune una din învățături. Tot Mohamed învăța să fim în lume asemenea unui călător sau asemenea unuia în trecere și să ne privim ca fiind morți deja.
Anumiți sufi au fost numiți oameni ai cimintirelor (ahl al-qubur) datorită practicii de a frecventa cimintirele pentru a contempla mortalitatea și deșertăciunea vieții.
Conceptul abhinivesa din Yoga Sutra înseamnă frica înnăscută de dispariție, aflată chiar și la cei mai înțelepți dintre oameni. Vyasa, în comentariul său la Patanjali spune că orice om tânjește după acest lucru: „Lasă-mă să nu fiu non-existent nicicând; lasă-mă să fiu în viață”. Tot el remarcă faptul că frica de moarte nu ar putea exista în conștiința umană dacă ea nu ar fi fost deja experimentată anterior (prin ciclul transmigrației). În Bhagavad Gita, Krishna îl consolează pe Arjuna prin împărtășirea cunoașterii adevărate: „Căci pentru ceea ce este născut, moartea este sigură, iar pentru ceea ce este mort, renașterea este sigură. Astfel, nu ar trebui să jelești ceea ce este de neevitat.”
Iar într-una din poeziile sale, Eminescu afirma: "Moartea succede vieții, viața succede la moarte", / Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte; / Oamenii din toate cele fac icoană și simbol; / Numesc sunt, frumos și bine ce nimic nu însemnează, / Împărțesc a lor gândire pe sisteme numeroase/ Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol.”
Upanișadele relevă cum moartea este înlocuirea unui conglomerat format din corp-simțuri-minte cu un altul. Atman este cel care supraviețuiește morții corpului și, în funcție de faptele trecute, ia un alt corp. Vedanta arată cum poate fi cucerită moartea prin înțelepciune și realizare. Adevărata imortalitate este obținută când realizăm Adevărul – că esența noastră este Atman, este nemuritoare. Nu suntem corpul supus morții, ci ceea ce Este dincolo de naștere și moarte.
În Isha Upanișad este descris cum un înțelept nu doar întâmpină moartea cu bucurie, dar o vede ca pe o împlinire a căutării sale spirituale: „Ușa către Adevăr este acoperită de un disc auriu. Deschide-o, o, tu, cel care ne hrănești! Îndepărteaz-o ca eu, care am venerat Adevărul, să îl dețin acum. / Acum fie ca respirația mea să se întoarcă la Prana atotpătrunzătoare și nemuritoare! Fie ca acest trup să fie ars în cenuşă! Om. O, minte, amintește-ți, amintește-ți tot ce am făcut. / O, foc, condu-ne pe calea cea bună pentru a ne bucura de rodul acțiunii noastre. Știi, Doamne, toate faptele noastre. Distruge păcatul nostru - al înșelării. Oferim, prin cuvinte, închinarea noastră.”
Pentru Swami Vivekananda, viața și moartea sunt similare – același lucru văzut din unghiuri diferite. Astfel, singura modalitate de a trece dincolo de moarte este renunțarea la atașamentul față de viață. Nu poate exista fericire fără durere, cum nu poate exista viață fără moarte. Înțeleptul vede contradicția și renunță la ambele. Ceea ce nu moare, nu poate trăi. Viața este un alt nume pentru moarte, iar moartea pentru viață. Un mod particular de manifestare este ceea ce numim viață; alt mod particular de manifestare este ceea ce numim moarte.
În tradiția creștină, mântuitorul Iisus Hristos este biruitorul morții – Cu moartea pe moarte călcând. El și-a învățat ucenicii să moară încă din timpul vieții. Acela care rămâne în Adevăr, nu cunoaște moarte. Cel care se identifică cu personalitatea limitată – cu corpul său, numele său, faima, rolurile sale – acela este supus morții. Pentru Sfântul Isaac Sirul, frica de moarte reprezintă cauza păcatului şi, de aceea, numai acceptând moartea sau murind propriei vieţi, omul poate să învingă păcatul. El spune că desăvârşirea vieţii este murirea cu moarte de bunăvoie faţă de tot ce este păcătos şi trecător.
Pentru un căutător spiritual autentic, moartea devine o companie dezirabilă, un bun tovarăș pe cale. Scopul reamintirii morții nu este unul de mortificare a corpului și spiritului (auto-flagelare sau asceză peste măsură), nici de teamă auto-indusă care să determine acțiunea, ci unul eliberator și revelator. Reamintirea morții naște trezvia – o metodă duhovnicească, cum o numește Sfântul Isihie, prin care omul este izbăvit cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu, de înţelesuri pătimaşe, de gânduri şi de fapte rele, care dăruieşte cunoştinţa sigură a lui Dumnezeu, dezlegarea tainelor dumnezeieşti.
Scopul exersării morții încă din timpul vieții îl reprezintă Învierea. În toate tradițiile spirituale este prezentă ideea că lumea aceasta, viața în trup este aidoma unui vis, iar omul este adormit, trăiește în iluzoriu, este hipnotizat de lumea fenomenală, se identifică cu corpul trecător și cu personalitatea (gândurile cu privire la sine, identitatea limitată asumată). A muri "vieții acesteia" nu este, deci un îndemn nihilist și depresiv la indiferență față de viață, la capitulare în fața destinului, ci o practică spirituală de transcendere a lumii fenomenale, a vieții în trup, pentru renaștere în spirit. Este, în fapt, o spiritualizare a vieții în ansamblul ei.
Învierea (lat. ressurgere și gr. anastatis – „a se ridica din nou”) este proprie religiilor abrahamice. Ea reprezintă fundamentul creștinismului, însă este prezentă și în iudaismul târziu și islamism, care susține că odată cu sfârșitul lumii, toți oamenii vor pieri și se vor ridica din morți. Fiecare va fi judecat după faptele sale ținute în două cărți – una a faptelor bune și una a faptelor rele, iar oamenii vor merge în rai sau îi iad, în acord cu ceea ce au făptuit.
Conceptul este întâlnit și în gândirea religioasă străveche din Orientul Mijlociu, însă nu cu privire la oameni, ci la divinități - reînvierea unei ființe divine, cum este Tammuz, regele babilonian al vegetației. Similar, pentru popoarele din antichitate, zeii vegetației mureau și înviau an de an – Osiris la egipteni, Adonis, Attis, Artemis - patroana renaşterii vegetaţiei, Demeter şi Persefona la greci, Baal la canaaniţi, Dionysos în lumea traco-elenă, Telepinus la hitiţi etc.
Gândirea greco-romană susținea nemurirea sufletului, însă nu și reînvierea în trup. Învierea simbolică, în spirit a fost susținută și de școlile misterelor, cum este cultul zeiței Isis, excluzând însă învierea trupului.
Și în zoroastrism (religie pre-islamică, din zona Iranului) este prezentă credința unei învieri generale, la Judecata de apoi, a drepților. Se consideră ca Zarathustra l-a instruit pe Pitagora în Babilon, a inspirat doctrinele caldeene ale astrologiei și magiei și a influențat dezvoltarea iudaismului și nașterea creștinismului.
În teologia creștină, Învierea reprezintă sensul ultim al existenței umane, fără de care viața și moartea nu ar avea nicio noimă. În Ortodoxie, sărbătoarea Sfintelor Paști este numită „Sărbătoarea sărbătorilor”. Părintele Dumitru Stăniloae afirma că „Temeiul cel mai adânc al nădejdii şi bucuriei ce caracterizează Ortodoxia şi de care este pătruns întreg cultul său este Învierea”. În taina Învierii stă ascunsă viață veșnică – cea fără început și fără sfârșit. Omul moare lumii acesteia, vieții trecătoare pentru a învia în Împărăția lui Dumnezeu.
Sfântul Pavel spunea despre sine că moarte în fiecare zi, iar la un moment dat ajunge să afirme că nu mai trăiește el, ci Hristos trăiește în dânsul. Moartea astfel înțeleasă este o golire de sine (chenoză), continuă jertfă și abandonare a eului mic pe altarul iubirii pentru Creator.
Pentru un aspirant-practicant, scopul practicii spirituale îl reprezintă moksha, eliberarea, mântuirea sufletului. Cum afirmă înțelepții văzători cu duhul și sfinții, adevărata libertate nu este libertatea față de ceva (ex. a fi liber de suferință, a fi liber de durere, de poftă), ci libertatea în – a fi cu adevărat liber e posibil doar în Dumnezeu, în Creatorul suprem, în libertatea infinită, fără de opus. Eliberarea încă din timpul vieții (jivanmukta) reprezintă învierea – înnoirea minții (metanoia) și înnoirea cu totul a vieții, în Dumnezeu. Transcenderea dualității lumii în trup și nașterea către viața în spirit – botezul în duh și în Adevăr.
Privită astfel, practica reamintirii morții este un exercițiu esențial de menținere a unei relații cu veșnicia, a unei stări de prezență permanente, a unei renunțări depline la tot ce este limitat și trecător și o renaștere și reînnoire continuă în Adevăr.
„Meditația este cea mai bună modalitate de înălțare a sufletului din încătușarea corpului și opreliștilor create de viață. Meditează la picioarele Infinitului și învață să-ți îmbibi ființa cu conștiința Divinului. Într-adevăr, încercările prin care trecem în viață sunt grele, dar cel mai mare dușman al nostru suntem chiar noi înșine. Noi suntem nemuritori; încercările sunt trecătoare. Ele sunt supuse schimbării; noi suntem imuabili. Prin puterea infinită dăruită de Tatăl Ceresc avem posibilitatea să le ducem la bun sfârșit și să renaștem în Căminul nostru adevărat.”
Paramahamsa Yogananda
Surse: advaitaashrama.org, vedantasociety.net, academia.edu, britannica.com.
