Adevărul absolut nu poate fi aflat doar explorând lumea materială prin experimente și dovezi științifice. Aflarea acestuia presupune și o experiență personală, o conștientizare imaterială. Știința și spiritualitatea sunt complementare, ele nu se exclud reciproc, așa cum vedem astăzi nenumărate tendințe. Tot ceea ce putem percepe în lumea materială are o cauză imaterială. Materia nu este decât forma vizibilă a unei realități invizibile, iar energiile, vibrațiile și conștiința care o preced nu pot fi percepute decât prin practici spirituale.
La o cercetare mai atentă putem observa cum marii oameni de știință din istorie au fost și mari mistici, preocupați de căutări ezoterice, precursoare ale descoperirilor științifice pe care le-au avut. Unul dintre ei a fost Isaac Newton (1642-1727), considerat geniul fondator al științei moderne, matematician și fizician, rațional prin excelență, cunoscut pentru descoperirea legilor mișcării, ale gravitației universale, pionier al calculului matematic, a fost mult mai mult decât un savant, a fost un mistic, convins că știința este o cale de întâlnire cu Dumnezeu. De la fizică și alchimie, la teologie și escatologie, ca doctrină filosofică și teologică despre soarta finală a lumii și a omului, cercetarea lui Isaac Newton a avut ca sursă o căutare personală a Divinului.
Misticismul rațional al lui Newton
Pentru a înțelege realizările lui științifice, nu putem neglija latura metafizică a personalității sale. Newton a văzut Universul ca o manifestare a puterii infinite a lui Dumnezeu și a explorat adevărul divin prin intermediul căutărilor spirituale și al studiului ezoteric.
Nu este o exagerare să spunem că viața sa a fost o lungă căutare a Divinității, o lungă căutare a comuniunii cu Inteligența Divină, despre care credea că a înzestrat Universul cu frumusețe și ordine, manifestate în natură. Știința sa a fost un produs al acestei credințe, o expresie a misticismului său rațional, o punte între uman și divin.
Aplecarea lui Newton pentru învățătură a depășit cu mult ceea ce numim astăzi știință. El și-a dedicat mai mult timp studiilor de alchimie și teologie decât celor de fizică.
El vedea universul ca pe un sistem coerent, proiectat de un Creator inteligent, a cărui voință este exprimată prin legile naturale. În eseul său Scholiumul General, (adăugat la a doua ediție a lucrării sale, Principia Mathematica), publicat în 1713, Newton l-a descris pe Dumnezeu drept „Domnul Dumnezeu Pantokrator”, o ființă eternă și inteligentă care guvernează toate lucrurile.
Newton, nefiind de acord cu filosofia naturală a lui Descartes și Leibniz, a respins viziunea acestora asupra studiului naturii și al universului fizic, deși era considerată la acea vreme predecesoare a științei moderne. Prin abordarea unor metode științifice, teologice și metafizice, el susținea că existența lui Dumnezeu, se bazează pe ordinea și designul sistemului solar și pe faptul că legile gravitației singure nu ar fi fost suficiente pentru a explica pozițiile și mișcările inițiale ale corpurilor cerești.
Studii oculte - alchimia
O parte importantă a misticismului lui Newton este regăsit în scrierile sale alchimice. Între anii 1660 și 1690, el a transcris texte alchimice și a experimentat, căutând „principiile active” care animau materia.
Alchimia, în viziunea lui Newton, nu era o simplă știință ocultă de transformare a metalelor comune în aur și de descoperire a elixirului vieții, ci o explorare a forțelor spirituale care stau la baza fenomenelor fizice. Înțelegerea că puterile invizibile, subtile acționează prin toate corpurile, prefigurează conceptul său ulterior de gravitație universală, prin care materia este dinamică și interconectată mai degrabă, decât inertă și mecanică.
Manuscrisele alchimice ale lui Newton, majoritatea în limbile latină și engleză, nu au fost publicate în timpul vieții sale, din cauza amenințării cu pedeapsa și a potențialei critici din partea colegilor săi din comunitatea științifică.
Isaac Newton a lăsat în urmă peste un milion de cuvinte de note alchimice, înregistrări de laborator și transcrieri, mai mult decât a scris despre optică sau matematică, incluzând caiete de laborator și jurnale de experimente, traduceri și comentarii despre autori alchimiști anteriori din perioada renascentistă, reflecții teoretice despre materie, spirit și creație divină.
La sute de ani după moartea sa au fost publicate manuscrise precum, „Index Chemicus”, un index detaliat de termeni, substanțe și simboluri alchimice compilate din zeci de surse, „Despre legile și procesele evidente ale naturii în vegetație”, eseu teoretic despre puterea vie, auto-organizatoare din materie, „Praxis”, note experimentale alchimice, care înregistrează operațiunile cuptorului, distilările și combinațiile de metale și săruri, transcrieri ale lucrărilor lui George Starkey (1628–1665), alchimist și medic american din perioada colonială, din care Newton a copiat și adnotat tratate întregi pentru a extrage semnificațiile ascunse.
Notițele lui Newton din tratatul de alchimie - Praxis
În aceste texte, Newton studia ceea ce el numea „argint filosofal”, „argint sofic”, parte din limbajul codificat al alchimiștilor medievali și renascentiști. Termenul „sofic” vine din grecescul sophia (înțelepciune), deci „argint sofic” = argint filosofal sau argint înțelept, adică o substanță purificată și spiritualizată care participă la transformarea alchimică. În alchimia clasică, argintul simbolizează luna, lumina reflectată, receptivitatea, principiul feminin, pur, materia care urmează să fie transmutată în aur, simbolul desăvârșirii spirituale. Newton considera că acest proces alchimic era o metaforă pentru regenerarea spirituală a omului. „Argintul sofic” nu era doar un metal, ci o stare a materiei și a sufletului aflată în drumul său spre perfecțiune.
Newton și interpretarea Bibliei - Profețiile
La fel de importantă este și hermeneutica sa, abordarea asupra interpretării biblice, în special „Observațiile asupra profețiilor lui Daniel și Apocalipsa Sfântului Ioan”, publicate postum în 1733. In acest caz Newton a aplicat o metodă similară raționamentului său științific, profeția, la fel ca natura, se supune unei ordini inteligibile. El a interpretat viziunile lui Daniel și Ioan ca narațiuni simbolice ale evenimentelor istorice, prezicând ascensiunea și declinul Bisericii Catolice Romane.
În scrierile sale teologice există un manuscris ce datează din 1704, descoperit și publicat abia în secolul XX, în care Newton, pe baza interpretării textelor biblice, a notat că „sfârșitul lumii” nu poate surveni înainte de anul 2060. El nu a prezis distrugerea lumii, ci mai degrabă restabilirea Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ, o „renaștere morală și spirituală” a omenirii. “Nu fac aceste calcule pentru a anunța sfârșitul , ci pentru a opri fanteziile celor care tot anunță date false și prin asta discreditează profețiile sacre”.
Cronologia imperiilor mondiale a fost analizată în paralel cu viziunea sa asupra legii cosmice: istoria însăși a urmat legile divine ale cauzei și efectului. Respingând doctrina Trinității, Newton a exprimat un misticism profund rațional, căutând unicul Dumnezeu pur al Scripturii, mai degrabă decât complexitatea teologică impusă de conciliile romane. El considera că doctrina Trinității (Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt ca o singură esență) era o invenție ulterioară, introdusă atunci când creștinismul a absorbit influențe păgâne și filozofice din lumea romană. Mesajul său era că întregul creștinism s-a rătăcit în secolul al IV-lea d.Hr., când primul Consiliu de la Niceea (325 d.Hr) a propus doctrine eronate despre natura lui Hristos.
In ciuda criticilor sale asupra dogmelor bisericii, Newton poseda un profund simț religios, venera Biblia și accepta relatarea acesteia despre creație, fapt ce reiese în edițiile lucrărilor sale științifice, în care a exprimat rolul providențial al lui Dumnezeu în natură.
Isaac Newton's Temple of Solomon
Citește și: tagore-si-einstein-cand-stiinta-si-spiritualitatea-se-intalnesc-prima-parte
Misticismul lui Newton era intelectual, neavând încredere în entuziasm și revelație fără motiv. Notele sale private despre profeții pun accentul pe răbdare, umilință și dezvăluirea treptată a adevărului divin: „Nebunia interpreților a fost să prezică vremurile și lucrurile prin această profeție, ca și cum Dumnezeu ar fi intenționat să-i facă profeți.”
Pentru Newton, atât știința, cât și scriptura necesitau o interpretare disciplinată, ghidată de analiza rațională și de puritate morală. Aceeași minte care a descoperit gravitația credea, de asemenea, că Biblia și cosmosul erau cărți gemene, scrise de mâna lui Dumnezeu, fiecare urmând să fie decodificată prin rațiune.
În concluzie, misticismul lui Isaac Newton contestă separarea modernă dintre știință și spiritualitate. Implicarea sa în studiul alchimiei, teologiei și al profeției nu a însemnat o separare de rațiune, ci au reprezentat o extensie a acesteia în domeniul metafizic.
Universul lui Newton era legitim pentru că era divin, era inteligibil pentru că reflecta mintea Creatorului său. Pentru a-l înțelege pe deplin pe Newton, trebuie să înțelegem că toata căutarea sa de forțe ascunse și plan divin a fost de fapt căutarea unității, armoniei și adevărului, urmărită atât de fizica sa, cât și de credința sa.
Surse: bigthink.com, newton.ac.uk, wikipedia.
