„Astfel, pentru o persoană rară care își cunoaște adevărata natură a Sinelui, încântându-se de acest ciclu al saṃsāra așa cum fac oamenii în mod obișnuit și [totuși, spre deosebire de ei] rămânând mereu satisfăcută, Pacea Supremă apare datorită devorării continue [a tuturor formelor de] experiență limitată, prin intermediul minunării estetice și încântării produse de cea mai exaltată experiență directă.”
Chummā-saṅketa-prakāśa
Marii maeștri, filosofi și sfinți ai lumii ne învață că țelul suprem al vieții umane este Cunoașterea de Sine, moksha sau eliberarea. Este dreptul fundamental al fiecărei ființe umane acela de a realiza eliberarea - beatitudinea supremă.
Misticii din toate tradițiile spirituale definesc acest țel drept cunoașterea Creatorului lumii și a deveni Una cu Acesta. Istoria abundă de consemnări ale misticilor cu privire la unirea cu Divinitatea. Pentru aceștia, năzuința supremă nu este aceea de a cunoaște că nu sunt mintea și corpul, ci aceea de se topi cu totul în fundamentul a toate, în Cel care a creat totul.
Mistica erotică este definită ca dorința arzătoare, intensă de a fi Una cu Divinitatea. Erosul, ca putere divină, dar pus de Creator în noi, este cel care ne conduce la căutarea pasională a Lui și comuniunea mult dorită cu El.
În toate tradițiile spirituale autentice ale lumii există idei similare cu privire la Creație și relația dintre Creator și ființa creată. În esență, Creatorul, într-un act de sacrificiu suprem, a devenit multiplicitatea lumii văzute. Noi, creația Sa, suntem creați numai pentru El – pentru a-L cunoaște; pentru a ne cunoaște ca parte a Lui și Însăși Ființa Lui. Sunt cunoscute analogiile și metaforele prin care întreaga viață este considerată jocul (lila) Divinității – El a creat piesa, scena și actorii. El este, în fapt, și Regizorul, și Actorii. Misticul este cel care recunoaște acest joc divin, care se apropie de el cu reverență, umilință și dorință arzătoare de a deveni (din nou) Una cu Creatorul tuturor lumilor.
Spre deosebire de curentele religioase și filosofice care exclud dorința din viața practicantului și adoptă practici ascetice severe, de mortificare a corpului și renunțare (cel puțin exterioară), cum este și Vedanta, de altfel, care instruiește renunțarea totală și abandonarea dorinței, tradițiile mistice recunosc în dorință un atribut divin fundamental – Creatorul se exprimă prin dorință. În lipsa ei, nimic nu ar fi fost creat și nu s-ar întâmpla; totul ar fi static, mort, încremenit.
În Coran se afirmă: „He loved them; and they loved Him back” – Creatorul inițiază primul act de dorință; iubirea Lui ne atrage la El, ca un magnet, aprinde focul în inimile noastre și trezește aspirația intensă de ne reuni cu El. Kabir va spune că pe drumul căutării Lui Dumnezeu, este intensitatea dorinței (longing) cea care face toată munca. Și adaugă: „Privește-mă și vei vedea un sclav, un servitor al acelei intensități a dorinței”.
„If you make love with the divine, now, in the next life
you will have the face of satisfied desire.
So plunge into the truth, find out who the Teacher is,
believe in the Great Sound!”
Dorința mistică de unire cu Creatorul este darul Lui către noi. Manifestarea acestui dor, pasiuni arzătoare reprezintă Grația divină; nu L-am fi căutat, dacă El însuși nu ar fi vrut să fie găsit, dacă nu ar fi pus în noi această dorință.
În funcție de tradiția spirituală, mistica erotică are practici și formulări distincte. Deși experiența mistică descrisă este similară – actul uniunii supreme cu Creatorul, practicile și filosofia sunt proprii fiecărei tradiții. Ceea ce este comun la acestea îl reprezintă caracterul inițiatic al acestor practici de atingere a unității supreme. Relația maestru-discipol este fundamentală și implicit, apartenența la o tradiție spirituală autentică, prin intermediul căreia se transmite forța spirituală și binecuvântarea celui inițiat.
În literatura mistică proprie tuturor tradițiilor spirituale, erosul este calea de experiere directă a Divinului. Subiect tabu, exclus din practica dogmatică a marilor curente religioase, mistica erotică își găsește locul în practicile secrete ale unor mișcări spirituale și culte ascetice și mistice care se izolează de dogmă tocmai pentru a trăi în mod direct contactul și unirea sacră cu Divinitatea.
Lucrările mistice abundă de simbolismul iubirii - Erosului. Stările exaltate trăite de mistici în actul unirii cu Creatorul sunt de obicei descrise folosind terminologie proprie excitației erotice, a senzualității. Extazul religios, revelațiile și viziunile care se descoperă sufletului celui care cunoaște Realitatea Ultimă nemijlocit, într-o intimitate inefabilă, transcendentă, folosesc limbajul dorinței, al senzualității, pentru a cuprinde măcar în parte revelația uniunii mistice.
Când se referă la erotismul spiritual sau mistic, numeroși exegeți amintesc de Cântarea Cântărilor a lui Solomon – cel mai cunoscut poem erotico-religios, parte din canonul scriptural. Cu toate că este considerat un dialog între doi iubiți, nu lipsesc interpretările mistice ale acestuia, ca poem ce exprimă erosul dumnezeiesc – dorința mistică a sufletului de contopire în Divinitatea.
„Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul.
Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc.
Răpește-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim! – Regele m-a adus în cămările sale: ne vom veseli și ne vom bucura de tine. Îți vom preamări dragostea mai mult decât vinul. Cine te iubește, după dreptate te iubește!”
Cântarea Cântărilor
Cum va spune Origen, scripturile divine folosesc omonime - termeni identici pentru a descrie lucruri diferite, astfel încât veți găsi numele membrelor corpului transferate la cele ale sufletului; sau mai degrabă facultățile și puterile sufletului trebuie numite membrele sale. Pentru Origen, imaginile erotice sunt doar o întruchipare lingvistică a unei experiențe de o natură complet diferită.
În Comentariul său la Cântarea Cântărilor, Grigore de Nyssa urmează această înțelegere și, în plus, explică adecvarea alegorică și morală a metaforei erotice: „Plăcerea fizică cea mai acută (mă refer la pasiunea erotică) este folosită misterios în expunerea acestor învățături. Ne învață nevoia ca sufletul să se întindă spre frumusețea invizibilă a naturii divine și să o iubească la fel de mult cum trupul este înclinat să iubească ceea ce este înrudit și asemănător cu sine. Sufletul trebuie să transforme pasiunea în lipsă de pasiune, astfel încât, atunci când fiecare afecțiune corporală a fost stinsă, mintea noastră să clocotească de pasiune doar pentru spirit.”
În mistica erotică, aspiranții folosesc practici ascetice canonice pentru purificarea experienței senzoriale comune, deificarea corpului, transcenderea oricăror aspecte existențiale și unirea cu Divinitatea. În cultura occidentală, mistica erotică își are rădăcini în cultele misterelor grecești și gnosticism și mai apoi se continuă prin anumiți reprezentanți ai creștinismului timpuriu și prin ordinul Beguinelor în Evul Mediu, iar în tradițiile indo-europene și în orient, în Tantra străveche (în tradițiile Sakta, kashmir saivism) și Vaisnava-Sahajiya (cult din Bengal din sec XVI).
Este o cale profund ascunsă și inițiatică la care, cu toate că avem acces prin scrierile misticilor din marile tradiții spirituale ale lumii, în lipsa unei relații Maestru-discipol, a unei linii de practică autentice și a inițierii, accesul rămâne tăinuit. Căutătorii se pot apropia cu înțelegerea intelectuală de anumite concepte și interpreta experiențele mistice descrise de cei care cunosc și ne dezvăluie Adevărul, însă aceasta nu ține loc de revelație și experiența directă, pe care le putem avea doar prin intermediul Grației divine (saktipata), prin transmiterea energetică de la Maestru la discipol (saṅkramaṇa) și prin deschiderea pe care o oferă inițierea – accesul și apartenența la o tradiție spirituală străveche, vie, menținută prin relația Maestru-discipol.
Mark Dycczowski exprimă acest lucru în deschiderea cărții sale, Doctrina Vibrației, oferind un citat din Isaia: „Drept aceea orice descoperire e pentru voi ca graiurile dintr-o carte pecetluită. Dacă le dai cuiva care știe carte și-i zici <Citește!>, el îți va răspunde: <Nu pot, căci ea este pecetluită!> Și dacă o dai cuiva care nu știe carte și-i zici <Citește!>, el îți va răspunde: <Nu știu carte!>.”
Înțelegeri eronate ale misticii erotice
Istoric, atât erosul cât și mistica au avut parte de critici, respingeri și în general, o înțelegere eronată, fiind fundamentate pe o experiență profund personală, ce se sustrage oricărei înțelegeri raționale și reprezentând o amenințare la dogma religioasă.
Pe de-o parte, pentru un neinițiat, mistica este asociată cu ocultismul, vrăjitoria, șamanismul sau nebunia și este opusă unei gândiri logice, raționale care este desigur, preferabilă. Pentru că nu poate fi circumscrisă logicii, este respinsă din start de omul modern, rațional și e considerată inferioară, obscură, de neînțeles. Misticul este un nebun, cel care a pierdut contactul cu realitatea, a cărui trăire nu poate fi descrisă, cuprinsă sau replicată.
De cealaltă parte, erosul, eroticul, senzualitatea sunt în mod deplorabil privite trunchiat și profan, trivial, din perspectiva satisfacerii plăcerilor trupești. Desacralizarea Erosului și instrumentalizarea sa pentru atingerea unor scopuri mundane, egotice, mărunte a dat naștere unor practici ce deviază complet de la potențialitatea lor de iluminare a ființei prin unirea cea mai presus de fire, cu Creatorul.
Așa cum Tantra a fost bagatelizată și văduvită de esența sa spirituală, experiența erosului este fie limitată la sexualitatea umană comună, fie îmbrăcată în așa-zise practici spirituale care numai unirea cu Divinitatea nu urmăresc, ci dobândirea unor experiențe senzuale, senzoriale atipice – cel mult exhibiționism și hedonism cu alură spirituală.
Conceptul de neo-tantra (navatantra) îmbină azi “sexualitatea sacră, vindecarea emoțională și transformarea personală pentru trezirea spirituală”, punând un accent crescut pe aspectul sexual, ignorând adesea întregul proces spiritual complex, în lipsa raportării la o linie de practică canonică, aparținând unei tradiții autentice.
Putem lesne observa că numeroase cursuri, workshop-uri, imersiuni și inițieri ce se asociază tradiției și științei Tantra astăzi, nu păstrează nimic din caracterul învățăturilor acesteia, ci sunt doar mijloace de satisfacere a unei curiozități și dorințe de a experimenta (temporar și în văzul tuturor) stări extinse de conștiință, un apetit pentru senzual și senzațional.
Desigur că privite mai adânc, ele sunt, adesea fără ca practicantul să știe, într-adevăr o căutare (într-un loc greșit) a transcenderii sinelui mic și cunoaștere a propriului Suflet. Așa cum se spune în Brihadaranyaka Upanishad, nu îi iubim pe ceilalți pentru ce sunt, ci pentru Sine, iubim Sinele în ei. Similar, pentru Socrate, chiar și în aspectul ei cel mai degradat, în care se amestecă atracția sexuală, Iubirea mai păstrează caracterul de aspirație inconștientă la Frumusețea transcendentă. În lipsa unei ghidări corecte a practicantului-aspirant, însă, aceste experiențe nu sunt nici mistice, nici tantrice, nici erotice în sensul profund al cuvântului – sunt trăiri lumești, cauzate de excitația anumitor centri prin diverse practici necanonice.
Mistica erotică este o cale interioară, sacră, de aprofundare a adâncurilor Ființei, de interiorizare a simțurilor exteriorizate, de transcendere a dualităților (coincidentia oppositorum) și realizare directă a Unității fundamentale, pure. Nu există mistică fără ascetică – fără o purificare în prealabil a practicantului care caută uniunea supremă și nu există mistică erotică fără o asceză interioară profundă, ce constă în purificarea celor 5 simțurilor, a organelor de simțuri și a percepțiilor senzoriale, prin diverse tehnici canonice proprii fiecărei tradiții spirituale.
Spre deosebire de ascetismul pur și dogma religioasă, mistica erotică nu se dezbară de corp considerându-l impur, un obstacol în calea progresului spiritual, ci îl folosește ca vehicul și teren de acțiune pentru awareness și transcenderea tuturor aspectelor existențiale grosiere (cel puțin în tantrismul hindus, dar și în mișcarea sufi).
Mistica erotică implică și ea asceză și chiar una serioasă – tapas și penitențe ce nu sunt însă induse din exterior, nu se bazează pe un formalism religios, o conformare la un canon, ci provin din dorința interioară arzătoare de apropiere și identificare cu cel care este Pur în cel mai înalt grad.
“Asceza nu rezidă în haine ascetice, nici în toiag, nici în cenușă. Asceza nu rezidă nici în a purta cercei și a-ți rade părul. Asceza constă în a rămâne pur în mijlocul impurităților. Asceza nu rezidă în concepte; este cu adevărat un ascet acela care tratează pe toată lumea la fel. Asceza nu constă în vizitarea locurilor de înmormântare, nu rezidă în a rătăci prin lume, nici în îmbăierea în locuri de pelerinaj. Asceza înseamnă a rămâne pur în mijlocul impurităților.”
Guru Nanak
Astfel, practicile corporale nu sunt nici ritual sec, nici mortificare dusă la extrem, ci modalități de purificare a simțurilor, a percepțiilor în vederea revelării Unității a tot ceea ce există. Corpul este purificat, “deificat” și consacrat idealului celui mai înalt. Unele practici, cu înalt caracter ezoteric, adoptă chiar un paradox al purificării totale – prin aparent cele mai impure tehnici, cum ar fi unirea sexuală dintre parteneri ce are loc pe terenurile de incinerare ale cadavrelor. O astfel de practică nu are cum să fie asimilată de către un neinițiat – sperie, repugnă și trezește dezgustul total. Pentru practicantul inițiat însă, este o modalitate de a egaliza toate experiențele umane și de a transcende dualitatea și limitările de tip pur-impur, plăcere-durere, urât-frumos etc.
Nu toate practicile însă includ ceea ce apare ca fiind sexualitate brută, contactul fizic dintre parteneri. Și oricum, acest act, în cadrul practicilor ezoterice, nu are nicio legătură cu sexualitatea așa cum e ea înțeleasă în mod profan. Deși se păstrează o anumită formă (ceea ce se vede, să zicem), fondul este complet tăinuit. Atitudinea interioară a practicantului (implicit, expansiunea conștiinței) este esențială pentru transfigurarea unui act care, de altfel, poate fi considerat mundan. Odată zeificat corpul practicantului și având conștientizarea că este însuși corpul Zeității supreme, orice caracter lumesc sau senzual este eliminat.
Marc Dyczkowski va spune că, „la nivelul inferior al conștiinței, simțurile fizice sunt mai mult decât simple instrumente de percepție. Ele sunt exteriorizate și operează în relație cu obiectele exterioare. La nivel superior, atunci când insula conștiinței întrupate a fost distrusă și cufundată în oceanul purei conștiințe, simțurile percep realitatea într-un fel nou, în afara timpului. Ele sunt interiorizate, în sensul că sunt recunoscute ca fiind forțe spirituale care operează în sacralitatea conștiinței.”
Etimologie. Definiții.
Cuvântul erôs provine din grecescul erotas (eran, eramai, erasthai – cu posibile origini pre-grecești), care se traduce ca iubire intimă, doritoare (dorință). Unii academicieni consideră că termenul înglobează și sexualitatea, în timp ce alții afirmă că intimitatea pe care o presupune conceptul era de o cu totul altă natură în Grecia Antică față de înțelesul ei modern.
Eros reprezintă dorința de a consuma și de a fi consumat în totalitate, devorând toate barierele, separațiile și de a se contopi într-un extaz infinit cu Unul. Este o năzuință profundă, o înflăcărare pe care însuși Creatorul a pus-o în suflet – acela de a-L căuta, de a-L dori pe El cu toată ființa: cu tot sufletul, cu toată mintea, cu toate simțurile, deplin, necondiționat, într-un abandon de sine perfect. Psihanaliza folosește termenul pentru a descrie dorința universală care conduce toate nevoile înnăscute (ale id-ului), ceea ce, conform lui Freud, este identic cu concepția lui Platon. Carl Jung spunea despre Eros că „ar putea fi prima condiție a oricărei cunoașteri și chintesența divinității în sine”.
Întrucât este o forță de neînțeles și incontrolabilă prin capacitățile umane limitate (decât prin practică ascetică serioasă și Grația divină), a fost oprimată în diferite tradiții spirituale și religii, considerându-se mai sigur celibatul ca și cale de accedere la Divin (adică un accent pus mai mult pe asceză decât pe mistică sau pe tantra). Anumite tradiții spirituale, înțelegând aspectul transformator profund al acestei puteri – dar Divin, ca urmare a revelației și în baza unei tradiții Maestru-discipol, au elaborat practici spirituale care să transmute energia erosului și să o direcționeze către transcenderea dualității, expansiunea conștiinței și iluminare (cum sunt șivaismul cașmirian, mistica islamică – sufi, calea inimii a lui Kabir și isihasmul).
În dialogul Cratylos (Despre cuvinte), Platon afirmă despre Eros că „se numește astfel pentru că se revarsă înăuntru (eisrhei) din afară, iar acest influx nu reprezintă o proprietate a persoanei care exprimă erosul, ci este adus din afară prin ochi”. Erosul este un fel de dorință, întrucât este cauzat de ceva pe care cineva îl percepe direct, prin intermediul privirii – ca și cum ar fi cauzat de perceperea Frumuseții.
Cuvântul mistică, de origine grecească, se referă la a iniția în lucrurile tainice; cel care inițiază (gr. mystes); a închide ochii, a strânge buzele, a astupa urechile și a intra într-un cult secret (gr. myo); secret, taină, mister religios (partea ezoterică a unui cult - mysticos). Cuvântul nu apare în Noul Testament sau la părinții apostolici, ci abia din sec. III intră în terminologia creștină.
În cartea sa de eseuri, „Erotica mistică în Bengal”, scrisă în perioada studiilor realizate în India, Mircea Eliade va compara cultura europeană cu cea hindusă.
Eliade observa că o expresie sexuală, când se întâlneşte în literatura mistică şi ceremonială, nu deşteaptă în conştiinţa cititorului hindus panica sau excitaţia, tulburarea sau curiozitatea pe care, de obicei o produce în mintea cititorului occidental. Despre mistică, autorul va spune: „În Europa, misticism înseamnă iubire şi cunoaştere experimentală a lui Dumnezeu. În India înseamnă şi acest lucru, dar înseamnă şi orice activitate supraraţională”.
Misterele eleusine. Grecia Antică și erosul filosofic
Gândirea vestică modernă își are obârșia în filosofia Greciei antice. Platon (și implicit, Maestrul său Socrate) au pus fundamentele culturii europene și au oferit creștinismului instrumentarul conceptual pentru definirea dogmei creștine.
Pre-socraticii dețineau culte ale misterelor care inițiau căutătorii în practici menite să conducă la unirea cu realitatea absolută (vezi orficii și pitagoricienii). Începând cu Socrate, prin discipolul său, Platon, Filosofia reprezenta principala cale de comuniune cu Divinul. Filosofia este și calea, și metoda, și scopul ultim – înțeleasă ca practică de asceză interioară către lumea pură a Ideilor.
Misterele eleusine foloseau jocurile pasiunii și Căsătoria divină (Hieros Gamos) ca alegorii precursoare pentru inițierea spirituală ce avea ca scop uniunea cu Divinitatea. Sub amenințarea pedepsei cu moartea, inițiații nu aveau voie sub nicio formă să divulge ceea ce văzuseră sau experimentau în timpul inițierii și ritualurilor mistice.
Cunoscute și ca Misterele Mari, în comparație cu Misterele Mici, cultul misterelor eleusine întrebuința erosul ca forță primordială, pentru alchimizarea senzațiilor, a emoțiilor primare și consacrare a corpului aspirantului, prin divinizarea acestuia. Inițierea culmina cu un botez al focului, spre deosebire de ritualul adresat maselor, care presupunea un botez al apei. La Misterele Mici, învățăturile erau date sub forma unor povești alegorice în care adevăratele semnificații erau ascunse. Toate acestea aveau scopul de a-i pregăti pe cei puțini care mergeau mai departe către Misterele Mari, unde semnificațiile interioare ale poveștilor urmau să fie dezvăluite.
„Întregul scop al Misterelor era atingerea comuniunii sau unității cu Divinul aici și în viața de apoi. Acest lucru nu se realizează prin simplă doctrină, ci prin exercitarea Magiei Superioare. Forma exterioară a acestei Magii era exprimată prin ritual, prin alegorie propriu-zisă. Era emblematică, simbolică, pentru bunul motiv că în emblemă, simbolism și rit dramatic rezidă singurele mijloace umane disponibile pentru exprimarea exterioară a dorinței interioare de împăcare cu divinitatea.”
Lewis Spence, The Mysteries of Egypt
Grecii recunoșteau patru tipuri de iubire: Eros – iubirea doritoare/pasională/romantică, Storge – afecțiune, iubirea familială, Agape – iubirea benevolentă, necondiționată (selfless - caritatea) și Philia – iubirea frățească. Referințe la zeul Eros merg până la anul 900 î. Hr., pe timpul lui Hesiod, dar acesta devine cunoscut odată cu dialogurile lui Platon. El este cel care ridică Iubirea la statutul înalt pe care i-l va acorda Creștinismul ulterior.
“Cel pe care Iubirea (Eros) nu îl atinge, merge în întuneric”, afirma Platon. Idealul platonic al vieții umane îl reprezintă contemplarea formelor eterne și uniunea contemplativă cu ele, prin virtutea purificării minții de tendințele animalice, joase. Eros este această tânjire a sufletului după sursa originală. Este un spirit (daimonion) care ne determină să ne retragem din lumea simțurilor pentru a căuta uniunea transcendentă. Iubirea reprezintă un răspuns uman, dat de om la Frumusețe – aceasta fiind înțeleasă ca transparență față de realitățile superioare. În Dialoguri, Eros este iubirea pentru înțelepciune sau gnoză, pe calea ascendentă a sinelui către forme sau Idei. Erosul este o dorință nestăpânită de a poseda Binele – pathos, o putere care se contopește atunci când viziunea Binelui este în final realizată (prin contemplare).
Pentru Socrate, urmărirea Adevărului reprezintă un demers erotic, în sensul unei tânjiri (longing) pentru a cunoaște, pentru a fi Una cu Adevărul, și nu doar a avea capacitatea intelectuală de a-l ști.
Sexualitatea reprezenta, pentru gândirea greacă, doar o componentă secundară a gândirii. Iubirea predicată de Socrate este, așa cum observa Ioan Petru Culianu, o înălțare treptată în ordinea ființei, de la frumusețea semnelor vizibile imprimate în lumea fizică până la formele ideale, până la universul noetic ca sursă unică a Adevărului, a Binelui și a Frumosului.
Filosofia este iubirea prin excelență, iar filosoful – iubitorul prin excelență, cel ce iubește înțelepciunea, arta de a se ridica până la Adevărul care este și Bunătate și Frumusețe, prin detașarea față de lume. Erosul filosofic este impulsul puternic spre lumea supra-sensibilă, aceea nevăzută, a formelor eterne, a veșniciei. Am putea spune că dragostea (erosul) platonică este dorința fierbinte de veșnicie, dorul de Absolut.
Filosofia iubirii a lui Platon (elaborată în Symposium și Phaedrus) a fost preluată de Plotin (și neo-platonicieni) și reafirmată de Sfântul Augustin. Moștenirea gândirii elenistice a fost apoi „transferată” creștinismului.
În Opera sa, Enneade, III.5, Plotin concepe erosul ca o putere purificată care direcționează sufletul către tărâmul inteligibil al Frumuseții și lumea Formelor. Pentru el, doar experiența mistică a ascensiunii treptate a sufletului către Sufletul Tuturor (Psêchê tõn Pantõn), apoi către Nous și în final, către Cauza Ultimă poate să ne reveleze experierea directă a divinului.
Plotin distinge între philosophie și biosophie - înțelepciunea și modul de viață trăit. Filosofia se manifestă ca iubire pentru înțelepciune, în timp ce sfera biosofică a uniunii mistice manifestă înțelepciunea auto-născută a iubirii. Sfera biosofică indică evenimentul măreț al unio mystica: unirea cu sursa iubirii sau înțelepciunea fundamentală a inimii. Generarea erosului de către sufletul care a coborât din Sufletul Tuturor inițiază filosofia – iubirea pentru cunoaștere – care conduce către elevarea minții în dimensiuni superioare ale Sufletului – către Înțelepciune și Iubire.
Plotin susține în mod univoc că Unicul, mai presus de orice formă inteligibilă, poate fi „experimentat” direct, iar această ordine a contemplării mistice este ceea ce constituie unio mystica. Pentru el, scopul filosofiei este acela de a deveni precum Zeul (Unu) în cel mai înalt grad posibil, iar cunoașterea nemijlocită a Celui ce este mai presus de toate și de orice înțelegere se poate descoperi doar prin extaz divin – printr-o ieșire din sine și înălțare către Cel din Înalt.
„Teza mea principală aici este că erosul este identificat cu inversiunea sau epistrophe - întoarcerea la Unu - deoarece implică o deficiență care are nevoie de împlinire. Pentru o entitate, cum ar fi sufletul, a fi sau a exista înseamnă a fi erotică, adică îndreptată către tărâmul inteligibil.”
Iubirea sexuală este intim legată și, de fapt, dependentă de dorința mistică a sufletului pentru Unu, deoarece toate formele de iubire - cea a sufletului în modalitățile sale individuale, cea a Intelectului și chiar cea a Unului însuși - sunt în cele din urmă expresii ale dorinței pentru Unu. Plotin distinge între două stări ale Intelectului: starea normală, în care gândește rațional, și cealaltă stare, excepțională, cea a „Intelectului îndrăgostit” (nous erôn), a cărui licărire amețitoare a Unului l-a făcut nebun. Această ultimă stare este necesară pentru ca Intelectul să-și depășească propriile limitări cognitive și să atingă uniunea finală, hiper-noetică. Atracția erotică a Intelectului are ca rezultat inversiunea (epistrophe) sa către Unu și își atinge împlinirea (aparent orgasmică) în uniunea mistică. Acest lucru este posibil, însă, numai datorită naturii abundent erotice a Unului, acesta din urmă fiind „de iubit, iubitor, și iubire de Sine însuși”.
Discipolul și biograful său, Porfir, atestă, în introducerea la Eneade, adevărul realizării mistice a uniunii cu Unul de către Plotin. El spune că iubitul său învățător a fost un „om divin mai presus de toate, care se înălța adesea în gândire, conform modurilor în care Platon învață în Banchetul către primul și transcendentul zeu, acel zeu care nu are formă inteligibilă, ci tronează deasupra intelectului și a tot ceea ce este inteligibil. El continuă spunând că: „Lui Plotin «ținta mereu aproape i-a fost arătată»: căci scopul său era să se unească cu, să se apropie de Zeul care este peste toate lucrurile. De patru ori, cât am fost cu el, a atins acest țel, într-o actualitate de nedescris și nu doar în potență.”
Mistica creștină timpurie. Dionisie pseudo-Areopagitul – de la erosul filosofic la erosul Dumnezeiesc
Viziunea platonică și neo-platonică asupra erosului filosofic și experienței mistice se continuă, în sec. V, în opera scriitorului creștin, Dionisie pseudo-Areopagitul, care a avut o contribuție semnificativă la definirea misticii creștine și teologia mistică.
Înainte de acesta, amintim experiențele mistice ale Sfântului apostol Pavel (al cărui continuator și discipol în Duh este considerat Dionisie), care a fost ridicat până la al 3-lea cer, în contemplarea Luminii Divine necreate. Sfântul Pavel a ajuns să spună, în culmea extazului divin, că nu mai trăiește el, ci Hristos trăiește în el, atingând astfel kenoza (gr. kenosis, golirea de sine) ultimă, asemenea Mântuitorului care s-a golit de Sine, s-a smerit până la moarte și a fost umplut astfel de Duhul Dumnezeiesc, de Însuși Dumnezeu.
Referindu-se la categoria erosului în experiența mistică, exegeții Noului Testament au înlocuit termenul eros cu cel de agape, pentru a înlătura astfel orice legătură cu dorința sau pofta trupească, cu exprimarea senzualității sau iubirii romantice, considerată patimă. Dionisie va repune, însă Erosul în drepturi, arătând că amorul (erosul) Dumnezeiesc este sacru, sublim și o expresie autentică a iubirii de Divinitate – facultatea de a mișca și de a uni, de a produce un amestec specific între frumos și bine.
El este cel care a instituit calea apofatică de cunoaștere a lui Dumnezeu – numită și via negativa sau via mistica (similar neti-neti din tradiția vedantică), care afirmă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe calea filosofiei, afirmând natura Sa divină folosind diverse atribute, dat fiind că El este mai presus de intelectul omenesc, de tot ceea ce poate cunoaște mintea omenească, mai presus de orice definiție și concept.
Divinitatea nu este un obiect al cunoașterii și astfel cunoașterea sa nu poate fi abordată în ordinea cunoașterii obiectelor lumii sensibile. Este o cunoaștere supra-sensibilă, care se dezvăluie, se revelează în experiența mistică cea mai profundă, inițiată de erosul filosofic (iubirea de Adevăr) și exaltată de Însăși Divinitate, dincolo de filosofie, la vederea Sa nemijlocită.
(left) Divine Love Conquering Earthly Love (Baglione), (right) Eros God
Astfel, pentru Dionisie experiența mistică stă la baza vieții creștine, a dorului de Absolut, a necesității ființei de a se apropia de misterul existenței și de a-l trăi plenar, nemijlocit. Iar extazul (gr. ékstasis - ieșirea din sine, transpunerea în afară) divin este modalitatea prin care spiritul uman, prin grația divină, se împărtășește de cunoașterea ultimă și devine Una cu Ea.
Erosul mistic presupune, cum am văzut și la Plotin, înălțarea sufletului către unirea cu Divinitatea, prin predarea oricărei cunoașteri, dorințe și oricărui conținut interior – prin negare și necunoaștere. Prin renunțarea la conceptele spirituale și la intelect, cu totul, sufletul tânjește să se unească cu El, într-un abandon de sine deplin, în întunericul cel mai întunecat și în cea mai adâncă ne-cunoaștere. Îndumnezeirea (entheosis) are loc ca urmare a harului Lui, după ce vei fi îndepărtat toate și te vei fi eliberat de toate; altfel spus, după o purificare completă a ființei căutătorului.
La starea de extaz divin și uniune erotică, supra-sensibilă, cu Cel ce a creat toate, ajung cei care lasă rațiunea în urma lor, se golesc de sine și se avântă, conduși de forța erotică (a iubirii de Adevăr și Unitate) în norul necunoașterii, în misterul cel din adânc al ființei lor. Ieșirea din sine (ek-statis) și contopirea cu Celălalt reprezintă cea mai înaltă formă de intimitate, cunoașterea sacră a profunzimilor Ființei căutătorului și scopul ultim al existenței sale – dorul nestins înscris de Creator în sufletul fiecăruia. Cel care se lasă condus de acest dor întreține flacăra eternă a erosului sacru ce îl va duce, într-un final, prin grația divină la mult dorita unitate ecstatică cu Divinitatea din adâncul său.
„Deci să nu ne speriem de acest nume amor (eros), nici să ne tulbure sau să ne înfricoșeze vreun cuvânt despre acesta. (..) Dar amorul divin este și o stare de extaz și nu îngăduie acelora ce sunt sub stăpânirea lui să-și aparțină lor, ci numai obiectelor pe care le iubesc. Dar trebuie să îndrăznim a spune și aceasta, pentru adevăr, că însuși creatorul a toate, în dorința sa frumoasă și bună față de univers, prin prea marea iubire a bunătății sale, a ieșit din Sine-însuși (revărsându-se) în acțiunile Lui providențiale pentru toate cele ce există și este oarecum mișcat de bunătate, dragoste și amor (pentru ele).”
Dionisie pseudo-Areopagitul, Teologia mistică
Citește și: yoga-antichitatea-greaca-partea-treia
Va urma!
Surse: Platonic Love From Antiquity To The Renaissance, Carl Séan O'Brien and John Dillon, Cambridge University Press (2022); Opere – Platon, Eros și magie în Renaștere – Ioan Petru Culianu; Plotinus’ Philosophical Eros for The One: His Unio Mystica, Ethos and Legendary Life; Ecstasy and Vision. Variations on a Theme from the Middle Ages to the Contemporary Age - Simone Guidi, Maria Vittoria Comacchi & Anna Rodolfi; Doctrina vibrației, Marc Dyczkowski; ancient-origins.net, bulletin.hds.harvard.edu, academia.edu, ziarullumina.ro. (main picture claudiadose.com, The Kiss of Death – the 6th Kali)
