Fiind o dimensiune a minții, percepția timpului este diferită în cele trei planuri ale existenței, materială, astrală și cauzală. Experiența temporală nu este absolută, ci este înțeleasă diferit, în funcție de nivelul de conștiință al observatorului. Pe măsură ce conștiința se retrage din exterior spre interior, timpul încetează a mai fi o dimensiune obiectivă a lumii și devine o funcție a minții, până la dizolvarea sa în planul cauzal.
Albert Einstein a formulat, în cadrul teoriilor relativității, ideea timpului ca a patra dimensiune integrată inseparabil cu cele trei dimensiuni ale spațiului, ce alcătuiesc împreună un continuum spațiu-timp unitar.
Indienii antici nu cunoșteau teoria relativității, dar erau familiarizați cu conceptul de spațiu și timp relativ, făcând distincție între timpul cosmic și timpul pământesc. Potrivit lor, zeii erau nemuritori, trăiau vieți mai lungi și mai intense, fiind supuși unui interval de timp diferit și perioade de activitate și odihnă proprii, care formau zilele și nopțile lor. Când Sinele Suprem era treaz, se extindea în exterior și manifesta lumile obiective, iar când se odihnea, se retrăgea în interior și oprea temporar lumile și întreaga creație, similar proceselor de expansiune și contracție ale universului material, descrise de teoriile moderne privind originea cosmosului.
Citește și: timpul-cosmic-o-dimensiune-iluzoriului-maya
În hinduism, timpul, denumit kāla, reprezintă un proces ciclic fără sfârșit, repetitiv dar și exhaustiv. Într-un fel, este limitat, dar în alt sens, este etern. Dintr-o perspectivă spirituală, timpul există atunci când ne aflăm într-o stare de dualitate, dar dispare atunci când intrăm în samadhi.
Relația dintre kāla, timpul și Bhairava, forma înfricoșătoare a lui Śiva, este una profundă, Kāla Bhairava fiind Gardianul Timpului, cel care deține simultan forțe distructive, creatoare și protectoare. Puterea divină a lui Śiva exercită control asupra timpului însuși, modelând realitatea, karma și destinul ființelor, reprezentând principiul care structurează existența condiționată. Transcenderea timpului înseamnă transcenderea maya, ce poate fi realizată doar cu ajutorul unui sfânt perfect, Satguru, singurul care poate elibera sufletul dincolo de domeniul lui Kāl.
Conceptul de dizolvare a timpului se leagă de eliberarea spirituală, prin care sufletul individual transcende tărâmul fizic și timpul, pentru a se uni cu conștiința singulară supremă (Paramatma sau Parabrahma).
Rădăcinile conceptelor kāla (timp, moarte, ciclicitate) și kalā (arte, cunoaștere) apar în textele post-vedice (Upanishade, Purana, Mahabharata), influențând viziunea cosmică unde timpul este o componentă esențială a ordinii universale ce se dizolvă în diferite etape ale Pralaya. Kāla reprezintă principiul temporal care guvernează schimbarea, karma, nașterea și moartea (samsara), în timp ce kalā exprimă modul în care ceva se manifestă.
Geografia puranică a timpului nu este un concept, ci o combinație de timp cosmic ciclic (Yuga, Kalpa) cu un cadru geografic unic, unde diferite tărâmuri experimentează timpul în mod diferit. Bhu-Mandala, modelul cosmologic puranic al „pământului”, înțeles nu ca planetă fizică, ci ca spațiu simbolic al existenței materiale (bhū-loka), organizat concentric în jurul Muntelui Meru are un timp mai accelerat în raport cu planurile superioare, și leagă evenimentele cosmice (cum ar fi coborârea lui Krishna) de ere istorice, sugerând un univers dinamic, stratificat, unde evenimentele se desfășoară în locații specifice, de-a lungul unor cicluri recurente, spre deosebire de timpul liniar modern.
În filosofia hindusă, dimensiunile spirituale nu se limitează la spațiul tridimensional, ci includ niveluri ale conștiinței, tărâmuri cosmice și diferite calități ale realității, precum cele trei Guna (Sattva, Rajas, Tamas), care influențează experiența lumii tridimensionale, prin cele șapte Loka (lumi) concepute ca dimensiuni verticale și planuri subtile superioare, accesibile prin practici meditative și prin înțelegerea timpului ca realitate infinită și ciclică, fiind el însuși o dimensiune a conștiinței.
Purana descrie șapte locuri sfinte din India, unde timpul se dizolvă.
1. Kailasha – timpul nu există
În tradițiile puranice și în relatările pelerinilor, se spune că Muntele Kailash este asociat cu muntele Meru, centrul ordinii cosmice, locul unde timpul se curbează sau se dizolvă, deoarece este lăcașul lui Śiva, un loc cu o imensă energie spirituală, care perturbă legile fizice normale, și face ca timpul să pară distorsionat și chiar accelerează creșterea spirituală sau îmbătrânirea, simbolizând o transcendență a limitărilor lumești și a egoului pentru cei care caută iluminarea.
2. Kurukshetra - evenimentul istoric capătă valoare sacră
În Mahabharata, Kurukshetra nu este doar un câmp de luptă, este „câmpul dharmei”, reprezentând lupta internă a sufletului uman (Arjuna) împotriva ignoranței (Kauravas), ghidat de divin (Krishna). Această dimensiune spirituală transcende timpul obișnuit. Este punctul unde evenimentele muritoare întâlnesc ciclurile cosmice, transformându-l într-un spațiu sacru, atemporal, unde sunt revelate adevăruri eterne. Kurukshetra este văzut ca un loc unde timpul se „dizolvă” sau transcende limitele normale, deoarece este scena intervenției divine a lui Krishna, care îi predă lui Arjuna, Bhagavad Gita.
3. Naimisāranya – timpul ciclic rămâne activ
Descrisă în Ṛigveda și în Purāṇa ca o pădure sacră, este prezentată ca locul în care începe și se încheie un ciclu cosmic complet (Mahāyuga - 4,32 milioane de ani umani). Este locul sacru unde înțelepții desfășoară penitențe îndelungate, dar chiar și simpla ascultare a învățăturilor divine timp de câteva zile aduce merite spirituale considerabile.
În Bhāgavata Purāṇa, spațiul este descris ca reședință a lui Viṣṇu, sub numele de Animiṣa, „locul etern”. Denumirea Naimiśāraṇya derivă din nimiṣa („clipă”), amintind faptul că Viṣṇu ar fi distrus demonii aici într-o singură clipă, marcând definitiv sacralitatea acestui loc.
4. Prayāga – trecutul și viitorul se întâlnesc
În Matsya Purana, Prayāga este prezentată ca un spațiu în care timpul este comprimat, iar trecutul și viitorul se întâlnesc; karma acumulată este dizolvată, iar roadele viitoare devin imediat accesibile, făcând din confluență un nod temporal al transformării spirituale.
Prayāga, aflată la confluența Gaṅgā cu Yamunā, locul sfânt unde Sarasvatī acționează în plan subtil, funcționează ca un nod temporal, kāla saṅgama, unde efectele karmice acumulate în trecut pot fi dizolvate, iar rezultatele viitoare sunt reconfigurate prin ritual, penitență și contact cu locul sacru.
Ritualurile desfășurate la Prayāga „ard” păcate vechi și deschid direct accesul la roade spirituale, cu alte cuvinte, meritele dobândite aici într-un interval scurt echivalează cu practici de durată îndelungată în alte locuri.
Astfel, Prayāga nu este doar un loc al purificării, ci un spațiu al simultaneității temporale, unde memoria trecutului, karma și potențialul viitorului, mokṣha, devin accesibile în prezent.
5. Badarikāśrama – timpul se retrage în interior, nu este liniar
Badarikāśrama este descris în Bhāgavata Purāṇa, Skanda Purāṇa și Padma Purāṇa ca loc al ascezei eterne, neafectat de succesiunea ciclurilor temporale, yuga, lipsit de acțiune karmică orientată spre lume. Templul este situat la o altitudine de 3.236 de metri, pe malul drept al Gangelui, în mijlocul văii înzăpezite dintre cei doi munți cunoscuți sub numele de Nara și Narayana, unde meditau marii înțelepți cunoscuți sub aceste nume, dar si marii înțelepți Vyasa și Vasishta, fiind unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din Himalaya.
Badarikāśrama este locul în care timpul nu mai curge spre exterior (istoric, cronologic, linear), ci se retrage spre interior, devenind timp al conștiinței. Este vechiul nume al locului de pelerinaj modern Badrinath, în Himalaya, dedicat lui Viṣṇu.
6. Kedarnath – timpul se oprește în asceză
Kedarnath este prezentat în tradiția puranică și śivaită ca locul unde timpul se contractă și „îngheață” în austeritate, este un loc al tapas-ului extrem. Aici, timpul nu se interiorizează (Badarikāśrama) și nici nu se dizolvă complet (Kāśī), ci este redus la esență: devine prezență statică yoghină.
Altitudinea și austeritatea simbolizează retragerea din fluxul istoric, iar practica ascetică suspendă succesiunea: trecutul karmic este ars, viitorul nu mai „curge”. În Skanda Purāṇa, Śiva Purāṇa, Kedarnath este locul unde Śiva rămâne în samādhi, ciclurile lumii nu mai produc schimbare, eliberarea este legată de arderea karmei prin tapas, nu de acumulare în timp.
7. Kāśī (Vārāṇasī) – timpul se dizolvă
În Skanda Purāṇa, Kāśī (Vārāṇasī) este conceput ca un spațiu metafizic situat dincolo de timp (kāla). Identificat cu Avimukta, orașul niciodată abandonat de Śiva, Kāśī este plasat în afara ordinii temporale și karmice care guvernează restul cosmosului. Prezența neîntreruptă a lui Śiva neutralizează aici acțiunea timpului și suspendă ciclul nașterii, morții și renașterii (Samsara).
„Kāśī nu este niciodată distrus de Timp.
Stabilit chiar de Shiva, nu intră sub autoritatea lui Kāla.” - Skanda Purāṇa, Kāśī-Khaṇḍa
Textul afirmă explicit că orașul este liber atât de Kali, cât și de Kāla și că, inclusiv în timpul dizolvării cosmice (pralaya), Śiva îl salvează de la distrugere, ridicându-l in vârful tridentului său. Astfel, Kāśī nu este supus degradării temporale, ci funcționează ca un prezent etern, susținut de voința divină, astfel că moartea survenită în Kāśī conduce la eliberare imediată, independent de asceza, cunoașterea filosofică sau practicile yoghine experimentate în timpul vieții. Mecanismul karmic, care operează prin timp, devine ineficient, întrucât „semințele” karmei sunt arse de Śiva, iar sufletul este eliberat prin rostirea Mantrei Tāraka (mantra eliberării) chiar de către Śiva.
Descrisă drept Mahāśmaśāna, Kāśī nu este doar un loc al dizolvării trupului, ci și al desființării timpului, cauzalității și diferențierii cosmice. În această perspectivă, Skanda Purāṇa prezintă Kāśī ca un spațiu unde condiția existenței se modifică: karma nu mai funcționează, iar timpul nu mai leagă ființa de renaștere, făcând din oraș locul suprem al eliberării finale.
În concluzie, Kāla (timpul), din tradiția indiană, este o forță manifestată în dualitate, în māyā, condiționată de conștiință și indisolubil legată de spațiu. Cele șapte locuri descrise în cosmologia indiană ilustrează moduri diferite de raportare la timp, arătând că, acolo unde prezența divină este deplină și practica spirituală este corectă, timpul își pierde treptat rolul de a condiționa ființa într-o succesiune de transformări continue, orientându-i existența spre eliberarea din ciclul nașterii și al morții (samsara).
Surse: hinduwebsite.com, wisdomlibrary.org, prayagpandits.com, timesofindia.indiatimes.com
