Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.
Mihai Eminescu a reușit să integreze în opera sa una dintre cele mai vechi și profunde viziuni asupra universului, cea din Rig Veda. Fascinat de originile cosmosului și de misterul existenței, Eminescu nu s-a limitat la simple influențe exotice, ci a asimilat concepte vedice precum haosul primordial, unitatea inițială și nașterea universului dintr-un principiu unic. Astfel, creația sa devine un spațiu de întâlnire între gândirea occidentală și filosofia indiană, unde mitul creației capătă o dimensiune filosofică profundă.
Rig Veda, cea mai veche dintre cele patru Vede și unul dintre cele mai vechi texte existente în orice limbă indo-europeană, compilează 1.028 de imnuri vedice sanscrite și 10.600 de versete dedicate zeităților, majoritatea mantrelor fiind imnuri de laudă adresate zeilor (Agni, Indra, Soma etc.), dar includ frecvent și binecuvântări sau invocații pozitive pentru protecție, sănătate, prosperitate și fertilitate, invocații de respingere a forțelor negative, menite să alunge dușmanii, forțele malefice și nenorocirile.
Este cel mai vechi text sacru sanscrit (cca.1500–4000+î.Hr.) ce conține forme incipiente de practici spirituale și contemplative, care vor sta la baza dezvoltării ulterioare a practicii yoga, definitivată de Upanișade, Bhagavad-Gita și Yoga Sutra lui Patanjali. Yoga, dezvoltată în tradiția filosofică indiană, presupune realizarea naturii autentice a ființei, înțeleasă ca formă de conștiință pură, dincolo de limitările spațio-temporale, ceea ce conduce la o stare de armonie și pace interioară.
Deși Vedele nu descriu explicit yoga ca sistem, ele oferă cadrul spiritual și conceptual în care această practică s-a dezvoltat ulterior; astfel, înțelepciunea revelată este aprofundată și confirmată prin experiență directă. În timp ce yoga modernă occidentală se concentrează pe posturile fizice, practica Rig Vedică a fost o practică spirituală de conectare a conștiinței umane cu divinul, prin intermediul mantrelor, meditației și a ritualurilor (tapas).
Eminescu studiază sanscrita și Rig Veda la Berlin
Mihai Eminescu a integrat profund filosofia, mitologia și conceptele sacre indiene în poezia și gândirea sa. Opera lui reflectă o strânsă legătură cu tradițiile vedice, upanișadice și budiste, nu doar superficial, ci și la nivel conceptual și filosofic. Începând cu literatura sanscrită clasică, a trecut prin filozofia budistă, filozofia hindusă (Bhagavad-gita și Upanisade), ajungând la Vede. Spiritul budist indian pătrunsese deja în țară prin romanul popular Varlaam și Ioasaf iar această doctrină se integrase spiritualității poporului român.
Citește și: cum-devenit-buddha-un-indragit-sfant-crestin
Influența textelor vedice, în special a Rig Veda, este esențială în opera eminesciană, deoarece constituie sursa concepției sale despre originea universului. Este cunoscut faptul că Eminescu a studiat Vedele în timpul studiilor de la Berlin (aprox. 1872), asimilând cosmogonia indiană din Rig Veda și Manava-dharma-sastra (Cartea Legii lui Manu).
Amita Bose afirma că Eminescu nu este doar un poet național și european, ci un spirit universal apropiat de sensibilitatea și gândirea indiană, ale cărui idei și influențe nu sunt simple împrumuturi, ci o asimilare organică profundă. Poetul nu a împrumutat doar simboluri din Rig Veda, ci a asimilat o întreagă viziune asupra universului, pe care a reinterpretat-o poetic în cheia romantismului european. Legătura este profund structurală, deoarece poetul nu a preluat doar imagini, ci a reinterpretat viziunea vedică asupra universului.
„Imnul Creațiunii” (X, 129) și „Imn zeului necunoscut” (X, 121) din Rig Veda se regăsesc, la nivel de idei și imagini, în descrierile haosului primordial din Scrisoarea I și în reflecțiile metafizice din Rugăciunea unui dac.
In Rugăciunea unui dac, Eminescu inversează viziunea indiană, dorința de fericire, într-o dorință de anihilare/ieșire din existență. In timp ce imnurile vedice aduc laudă Creatorului pentru viață și fericire, concepte asociate cu Prajapati, zeul creator, Eminescu, sub influența lui Schopenhauer, percepe viața ca suferință și "zgomot".
Ambele însă abordează ideea unui Dumnezeu unic, anterior tuturor lucrurilor și zeilor. În Rig Veda se afirmă: „Ce singur zeu stătut-au nainte de a fi zeii”, idee reluată aproape identic de Eminescu: „El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii”, ceea ce arată filiația directă.
Tema creației universului dintr-o stare de neființă este comună. În Rig Veda apare imaginea originilor cosmice: „De unde alergară puternicele ape / De germeni purtătoare, luminii născătoare”, iar în poezia eminesciană regăsim o formulare similară: „Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată”.
Un alt element important este structura interogativă, specifică imnului vedic: „Care e zeul căruia noi jertfă îi aducem?”, reluată de Eminescu sub forma: „Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”, ceea ce evidențiază caracterul meditativ și dorința de cunoaștere a divinității.
Diferența apare însă în viziunea asupra existenței. Dacă în Rig Veda divinitatea este asociată cu viața și binecuvântarea („Dă viață și putere, iar binecuvântarea-i”), în „Rugăciunea unui dac” discursul devine orientat spre recunoștință pentru darurile Divinității, dizolvarea Eu-ului si mântuire: „Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă / Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”. Prin urmare, Eminescu pornește de la modelul vedic, dar îl transformă profund, conferindu-i o viziune originală, marcată de suferință și aspirația spre Nirvana.
Amita Bose afirma că „în Rugăciunea unui dac, Eminescu a îmbinat ideile celor două imnuri. În timp ce viziunea procesului cosmogonic este inspirată de imnul monist, Imnul Creațiunii, concepția ei monoteistă ca și forma ei poetică sunt preluate din Imnul către zeul necunoscut. În unele versuri din primele strofe ale Rugăciunii găsim și ecouri ale altor imnuri vedice; de exemplu, în versurile: "În vuietul de vânt auzit-am al lui mers/ Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i vers" identificăm o imagine asemănătoare cu aceea dintr-un imn dedicat zeilor furtunii - Marut (RigVeda).”
Citește și: istoria-uitata-practicii-yoga-romania-ultima-parte
Inspirația vedică a viziunii cosmogonice eminesciene
In Scrisoarea I, Eminescu preia viziunea vedică a stării de dinaintea creației „la început nu era nimica, nici ființă, nici neființă” și o combină cu teoria cosmogonică a lui Kant-Laplace, care susținea că sistemul solar s-a format dintr-o nebuloasă gazoasă primordială, care s-a rotit și s-a condensat, formând soarele și planetele. Pornind de la o stare de haos primordial, lipsit de timp și spațiu, la formarea sistemului solar, poetul descrie începutul vieții macrocosmosului.
Imnul Creației (Rig Veda X, 129) și „Scrisoarea I” de Mihai Eminescu prezintă asemănări evidente în viziunea asupra începutului lumii, ambele descriind o stare primordială în care nu existau nici ființa, nici neființa. Astfel, în textul vedic apare formularea: „Atunci nici Nefiinta n-a fost si nici Fiinta”, reluată aproape identic de Eminescu: „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”.
Ambele texte insistă asupra imposibilității cunoașterii originii universului: în Rig Veda, „Dar care minte oare fu-n stare sa priceapă / Creațiunea însăși de unde-a început?”, iar la Eminescu „N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă”.
Imaginea întunericului primordial este comună: „Ocean de întuneric pierdut în noapte lui” corespunde versului eminescian „un întuneric ca o mare făr-o rază”.
În ceea ce privește apariția creației, în imnul vedic se sugerează nașterea dintr-un principiu originar („Un sâmbure: Iubirea – sămânța a lumii”), iar la Eminescu acest moment este redat prin imaginea „punctului” creator: „Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur”.
Eminescu sugerează efemeritatea omenirii prin metafore ironice și sugestive, precum „noi, copii ai lumii mici”, „muşunoaie de furnici” sau „muști de-o zi”, subliniind cât de neînsemnată este existența umană în raport cu universul. Oamenii trăiesc cu iluzia importanței („Ne succedem generații și ne credem minunați”), fără să conștientizeze că viața lor nu este decât „o clipă suspendată”, înconjurată de necunoscut („îndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată”). Astfel, poetul exprimă, în spirit schopenhauerian, ideea că lumea este o iluzie trecătoare, „vis al nefiinţei universul cel himeric”.
Spre deosebire de imnul vedic, care păstrează o anumită neutralitate și deschidere față de misterul creației, Eminescu accentuează caracterul iluzoriu și degradant al existenței („Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric”), adăugând o dimensiune critică și ironică asupra omenirii, absentă din textul indian.
„Partea cosmogonică a Scrisorii I este, după cum se știe, o adaptare a Imnului Creațiunii (Rv., X, 129), dar asimilarea e atât de armonioasă, încât nicăieri nu se simte prezența unui gând străin.” – Amita Bose.
In concluzie, deși Eminescu nu a practicat yoga, opera sa integrează concepte spirituale specifice acesteia, fiind subliniată importanța contemplării meditative ca modalitate de cunoaștere a adevărului, precum și controlul dorințelor și echilibrul interior, prin care individul devine detașat de plăcere și durere. Nirvana este prezentată ca o stare de retragere din suferințele lumii, iar iluminarea apare prin descoperirea „luminii interioare” și a sinelui autentic. Eliberarea este posibilă prin cunoaștere, idee centrală în filosofia yoga.
Prin urmare, viziunea lui Eminescu reflectă o profundă influență spirituală yoghină, iar Rig Veda constituie sursa primară a acestora. Yoga nu este o practică demonică, așa cum este zugrăvită de unii semeni ai noștri, și nici o succesiune de exerciții fizice demonstrative, așa cum este promovată în prezent. Yoga este o știință a eliberării ființei de toate condiționările minții, cu rădăcini adânci revelate de sfinții yoghini, cei care ne-au transmis înțelepciunea străveche și practica autentică. Yoga este una dintre căile prin care putem redescoperi esența noastră adevărată.
Surse: egophobia.ro, rupkatha.com, yogapedia.com, amitabhose.net
