Este în general bine-cunoscut faptul că marea majoritate a creștinilor tind să aibă opinii nefavorabile față de fondatorii altor religii. Cel puțin din punct de vedere istoric, creștinii i-au considerat pe fondatorii religiilor necreștine drept eretici sau profeți falși.
Din acest motiv, mulți oameni ar putea fi surprinși să afle că Siddhārtha Gautama, fondatorul budismului, a fost de fapt onorat ca sfânt în creștinism timp de peste o mie de ani, sub numele de Iosaphat. Legenda lui Barlaam și Iosafat, bizară și fascinantă în același timp, ne demonstrează cât de interconectate erau culturile Lumii Vechi în Evul Mediu.
Diferența dintre cele două legende este una doctrinară, iluminarea budistă (nirvana) fiind reinterpretată în legenda creștină ca mântuire prin credință în Dumnezeu. In schimb asemănarea dintre ele este rezultatul unei metamorfoze culturale, viața lui Siddhartha Gautama fiind tradusă, adaptată și rescrisă până când a devenit legendă creștină.
Povestea lui Barlaam și Iosafat apare și în literatura islamică timpurie sub numele de Bilawhar și Budhasaf, ca adaptare elaborată a biografiei lui Buddha, trecută printr-un lung proces de traducere și reinterpretare. Această legendă a funcționat precum o punte culturală între Orient și Occident, o paralelă între asceza budistă și misticismul creștin, transformată într-o biografie sacră, acceptată de tradiția creștină.
Etimologia numelui Iosafat este cheia acestei conexiuni. Numele provine, printr-un lung lanț de transformări lingvistice, în sanscrită bodhisattva fiind un termen central al budismului Mahayana, care desemnează ființa destinată iluminării și devenirii lui Buddha. Această formă a fost adaptată în persană (Bodisav), apoi în arabă (Būdhasaf / Yūdhasaf), de unde a pătruns în georgiană (Iodasaph), greacă (Ioasaph) și, în final, în latină (Iosaphat / Josaphat). Această evoluție demonstrează nu doar transmiterea unui nume, ci și convertirea simbolică a unei figuri budiste într-un sfânt creștin.
Numele Barlaam are o etimologie mai incertă, el derivă din arabicul Bilawhar, preluat prin georgiană în greaca bizantină (Barlaám). Deși mult timp s-a presupus o legătură cu sanscritul bhagavan (atribut al divinității), această ipoteză rămâne nedemonstrată. Indiferent de originea exactă, numele reflectă același traseu cultural oriental - creștin.
Originea legendei lui Barlaam și Iosafat s-ar afla într-un text budist Mahayana, în sanscrită, inspirat din viața lui Siddhartha Gautama, sec. II–IV d.Hr.
Etapa intermediară reprezintă adaptarea maniheană a textului (sec. III d.Hr., cca. 216–276), unde povestea este reinterpretată dualist, eliberarea spiritului din materie prin asceză, cunoaștere și renunțare. Deși manuscrisul nu s-a păstrat, existența sa este dedusă filologic și istoric din terminologie, structură narativă și traseul geografic. Maniheismul, religie fondată în secolul al III-lea de Mani (cca. 216–276), profet persan și mediator cultural, a integrat concepte budiste (monahism, renunțare), creștine (mântuirea sufletului, profeția) și zoroastriene (cosmologia duală), formulând o religie cu vocație universală. Mediile maniheene au funcționat ca un canal de transmitere între budism și tradițiile monoteiste.
Din această etapă derivă textul arab medieval care stă la baza întregii legende, Kitāb Bilawhar wa-Būd̠āsaf, aflat în circulație în Bagdad, secolul al VIII-lea; acesta a constituit principalul canal de transmitere către mediile creștine orientale, iar prin intermediul acestora, indirect, către Occidentul latin.
Următorul pas îl reprezintă adaptarea creștină georgiană Balavariani (secolul al X-lea), urmată de traducerea greacă, care constituie cea mai influentă sursă pentru creștinismul european. Deși tradițional a fost atribuită Sfântului Ioan Damaschin, cercetările moderne indică faptul că textul a fost tradus și adaptat din limba georgiană în cea greacă de către călugărul Eftimie Atonitul (cca 1000 - 1028). Între timp, povestea lor a început să se răspândească rapid în întreaga creștinătate. De-a lungul secolelor următoare, narațiunea greacă a fost adaptată în latină, slavonă veche, armeană, arabă, provensală, germană și chiar nordică veche.
În Occident, povestea a fost popularizată masiv prin includerea ei în lucrarea lui Iacob de Voragina, Legenda aurea, scrisă între 1259 și 1266. Această colecție de vieți de sfinți a fost principala sursă de inspirație pentru arta și literatura medievală catolică.
În 1446, un editor venețian al cărții „Călătoriile” lui Marco Polo a scris un comentariu la relatarea autorului despre viața lui Buddha, „Aceasta este ca viața Sfântului Iosafat, fiul regelui Avenir din acele părți ale Indiei, care a fost convertit la credința creștină prin intermediul lui Barlam, așa cum se citește în viața și legenda sfinților părinți.”
În spațiul românesc, textul a circulat inițial în manuscrise slavone, fiind tradus în limba română la mijlocul secolului al XVII-lea de către cărturarul Udriște Năsturel. Este considerat unul dintre primele "romane populare" din literatura noastră.
Abia la mijlocul anilor 1800 a fost acceptată ideea că legenda lui Iosafat era de fapt legenda lui Buddha. Această descoperire a fost făcută de cercetătorii Edouard de Laboulaye și Felix Liebrecht în 1859-1860.
In prezent, se află în desfășurare Proiectul Varlaam și Iosafat, Narațiuni budiste în Islam și Creștinism, organizat și condus de Institutul Norvegian de Filologie (PHI), cu parteneri de la Universitatea din Oslo, Universitatea Malmö, Universitatea din Göteborg, Școala Norvegiană de Teologie, Freie Universität Berlin și alții, al cărui scop este de a investiga relația dintre cele mai vechi texte orientale (arabe, georgiene și grecești) și versiunile vest-europene ale poveștii.
Citește și: primii-buddha-care-au-pus-bazele-religiei-budiste-prima-parte
Legenda relatează convertirea lui Iosafat la creștinism. Regele indian Abenner, avertizat de astrologi că fiul său Iosafat se va converti la creștinism și va renunța la tron, îl izolează pe acesta într-un palat luxos pentru a-l feri de influențele creștine. În ciuda precauțiilor luate de tatăl său, Iosafat îl întâlnește pe pustnicul Barlaam, un sfânt care îl instruiește în credința creștină prin pilde și parabole. Iosafat primește botezul, ceea ce provoacă mânia tatălui său. După multe încercări și suferințe, tatăl tânărului prinț a acceptat credința creștină, i-a predat tronul lui Iosafat și s-a retras în deșert pentru a deveni pustnic înainte de moarte. După moartea tatălui, Iosafat abdică de la tron și se retrage alături de Barlaam pentru a trăi ca pustnic.
Deși identitatea lor istorică este legată de figura lui Buddha, Barlaam și Iosafat au fost sărbătoriți timp de secole ca sfinți creștini autentici. În tradiția ortodoxă răsăriteană Varlaam și Ioasaf sunt prăznuiți pe 27 august, în cea slavă pe 19 noiembrie, iar Biserica Catolică i-a inclus în Martirologiul Roman (cartea liturgică oficială a Bisericii Romano-Catolice care cuprinde lista sfinților și fericiților comemorați zilnic) pe 27 noiembrie, de către Papa Grigore al XIII-lea în 1583.
In timp ce legenda lui Barlaam și Iosafat este considerată o versiune creștină a relatării despre Siddhartha Gautama, cel care a devenit Buddha, etimologia numelor Iosafat și Barlaam funcționează ca o hartă lingvistică a dialogului dintre budism, maniheism și creștinism. Povestea lor ilustrează modul în care o figură religioasă majoră a Asiei a fost asimilată, reinterpretată și venerată timp de secole în lumea creștină, confirmând existența unor punți între marile tradiții religioase ale lumii.
Surse: talesoftimesforgotten.com,lsa.umich.edu, philology.no, wikipedia.org, lingv.ro, dspace.bcu-iasi.ro
