Sufismul reprezintă tradiția ezoterică islamică, al cărei țel este purificarea aspirantului și uniunea mistică cu Divinitatea (Allah). Mai mulți orientaliști au remarcat asemănarea dintre practicile ezoterice sufite și Yoga. O parte din ei atribuie influența directă, totală pe care Yoga o are asupra mișcării sufite, în timp ce alții, mai temperați, evidențiază schimbul intercultural profund dintre cele două tradiții spirituale și adoptarea practicilor yoghine și integrarea lor în ansamblul ezoteric sufit.
Primele întâlniri dintre savanții islamici și practicile Yoga au avut loc în timpul expansiunii Islamului în subcontinentul indian, începând cu secolul VII d.Hr. Una dintre cele mai vechi înregistrări ale interacțiunii islamice cu Yoga este consemnată de lucrările călătorului persan Al-Biruni (973–1048 d.Hr), savantul care studiază filosofia indiană, Yoga și Samkhya, și realizează o traducere și un comentariu în arabă asupra Yoga Sutras (Patanjali), făcând conceptele indiene accesibile lumii islamice prin interpretarea lor în termeni filosofici islamici și greci, ca falsafa (filosofie) și nafs (suflet).
Al-Biruni unește gândirea indiană și cea islamică prin traduceri interpretative care uneori au modificat semnificațiile originale, cum ar fi echivalarea lui Ishvara cu Allah. El a recunoscut Yoga ca un sistem profund de disciplină spirituală, menit să realizeze uniunea cu Divinul. Deși nu a adoptat Yoga ca practică, exegeza sa a stabilit un precedent pentru savanții islamici de mai târziu.
Misticismul sufit și adaptarea practicilor yoghine
Începând cu secolul XII, pe măsură ce ordinele sufite au început să se stabilească în India, a existat o sinteză remarcabilă între misticismul islamic și practicile yoghine. Există mai multe ordine sufite notabile (tariqas) provenite din subcontinentul indian. Învățații sufiți au observat că anumite aspecte ale științei Yoga, în special practicile sale meditative și ascetice sunt în rezonanță cu propriile obiective spirituale.
Sfinții sufiți precum Khwaja Moinuddin Chishti (d. 1236 d.Hr.), fondatorul Ordinului Chishti din India, sunt cunoscuți pentru implicarea în practici yoghine – Pranayama și meditația, care erau văzute ca metode de atingere a iluminării spirituale, a apropierii de Dumnezeu. Practicile yoghine au fost adesea adaptate și islamizate, cu accent pus pe recitarea numelor divine (dhikr) și contemplarea versetelor coranice – cum este practica sufită de respirație controlată („khabs-i-dam”), preluată din Yoga, care transformă corpul fizic.
Un tratat persan mai vechi, cunoscut sub numele de Wujudiyya sau Tratatul despre corpul uman, atribuit lui Moinuddin Chishti utilizează termenii hindi standard ai fiziologiei yoghine și abordează viziunea yoghină asupra nervilor subtili și practica exercițiilor de respirație. Textul a folosit strategia de a atribui învățăturile yoghine profetului Mahomed pentru a le face acceptabile într-un mediu musulman.
Amritakunda (The Pool of Nectar), manuscris în sanscrită cu privire la știința Yoga, tradus în secolul al XIII-lea, este un alt exemplu de lucrare fascinantă ce îmbină misticismul islamic cu învățăturile yoghine și prezintă Yoga ca o cale către realizarea spirituală într-un context islamic. Textul a fost larg răspândit în cercurile sufite și a fost ulterior tradus în arabă, persană și chiar turcă, reflectând influența sa largă.
Amritakunda demonstrează cum anumite practici yoghine, cum ar fi controlul respirației (pranayama) și posturile corporale (asana), au fost reinterpretate și integrate în tradiția sufită, adesea cu accent pe atingerea stărilor de extaz divin (wajd) și uniune spirituală (ittihad). Textul a fost tradus în persană, sub titlul Bahr al-Hayat („Ocean of Life”), de către un eminent lider al ordinului sufit Shattari, Muhammad Ghawth Gwaliyari (d. 1563).
Bahr al-Hayāt ilustrează și descrie 21 de asane, printre care Gorakshasana, Kukkutasana, Kurmasana, Uttana Kurmasana, pe care o numește Vajrasana, statul pe cap și Garbhasana. Menționează, de asemenea, asane așezate, Padmasana și Siddhasana. Printre alte practici, descrie khecarī mudrā și anahad și subliniază importanța conștientizării respirației pentru a optimiza efectele fizice și energetice ale posturilor. Tratatul elucidează diferite tehnici de respirație care vizează purificarea corpului, echilibrarea chakrelor și calmarea minții și ilustrează modul în care stăpânirea respirației poate duce la expansiunea conștiinței și la o conexiune mai profundă cu Divinul.
Prin Muhammad Ghawth Gwaliyari, Yoga a devenit un element semnificativ în repertoriul practicii sufite. Ghawth identifică yoghinii primordiali cu profeții recunoscuți în Islam. El scrie: „Liderul lor religios (imamul) este Gorakh, iar unii spun că Gorakh este o expresie pentru Khizr (pace asupra Profetului nostru și asupra lui)”.
De asemenea, evocă asemănările dintre Yoga și sufism, realizând că experiențele mistice personale ale yoghinilor și sufiților sunt similare. De pildă, el echivalează cele 7 mantre sanscrite asociate celor 7 chakre cu unele dintre numele arabe ale lui Dumnezeu, Mantra So Ham este echivalată cu arabul rabb al-arbab, „Domnul Domnilor”; iar înțeleptul hindus Matsyendranath („Domnul Peștilor”) este echivalat cu Iona, care este înghițit de un pește mare.
Contextul istoric al legăturii sufismului cu Yoga
Mare parte din consemnări evidențiază preluarea anumitor practici din Hatha Yoga în cadrul practicii sufite. Linia care păstrează învățăturile Hatha Yoga este cunoscută sub numele de Nath siddhas (ale cărei baze sunt puse de Matsyendranath și discipolul lui, Gorakhnath). Yoghinii tradiției Nath nu respectau restricțiile de puritate ale societății ritualice brahmanice și erau liberi să meargă la mesele sufite, care, la rândul lor, erau deschise oricărui vizitator.
Sufiții indieni și yoghinii Nath se considerau reciproc ca grupuri distincte, cu interese suprapuse în disciplina psiho-fizică și cu roluri adesea concurente ca lideri spirituali.
Unii sufiți au criticat practicile yoghine precum meditația și exercițiile ascetice, pe motiv că, în sine, acestea erau lipsite de har spiritual; urmarea îndatoririlor religioase islamice prescrise era mult mai benefică. Diferite grupuri sufite indiene, însă, în special ordinele Chishti și Shattari, au încorporat o serie importantă de practici yoghine în repertoriul lor de tehnici.Mai târziu, la început de sec. XVII, Dara Shikoh, prinț moștenitor al imperiului Mughal va studia sanscrita, iar cu ajutorul pandits din Benaras, va traduce în persană Upanișad, urmată de Bhagavad Gita și Yoga Vasishta. Preocupat de descoperirea Unității lui Dumnezeu (tauhid), el va căuta să scoată în evidență punctele comune din scripturile hindușilor și musulmanilor și va scrie The Confluence of the Two Seas, în care armonizează filosofia Sufi cu cea Vedanta.
Citește și: sunetul-mistic-al-lui-hazrat-inayat-khan
Surse: asia-archive.si.edu, Bahr al-hayat, yogicstudies.com – Dr. Carl Ernst, Refractions of Islam in India: Situating Sufism and Yoga, academia.edu, efalisyoga.com, wikipedia.org.
