„Soarele privește și-n grămada de bălegar și tot nu se murdărește.”
Termenul de cinism provine din grecescul kuôn (câine), fiind asociat cu lipsa rușinii. Cinicii se opuneau convențiilor sociale, cum sunt legile și obiceiurile. Pentru cinici, viața care merită trăită este cea în conformitate cu rațiunea și natura, mai presus de limitele convenției. Cinicii duceau un stil de viață ascetic, locuind adesea pe străzi și făcându-și nevoile în public. Cinismul și-a câștigat astfel o reputație de excentricitate care șochează și azi.
Diogene din Sinope este cel mai faimos filosof aparținând școlii cinice. El a trăit într-un butoi, ducând viața unui cerșetor, sfidând orice convenție socială și normă comportamentală. Cutezanța și independența sa absolută au atras admirația lui Alexandru cel Mare despre care se povestește că aflând de înțeleptul ascet, i-a spus acestuia să îi ceară orice. Diogene i-a răspuns simplu să se dea în lături pentru că îl priva de lumina soarelui. Mirat, Alexandru cel Mare a declarat: „Dacă nu aș fi Alexandru, atunci mi-aș dori să fiu Diogene”, la care Diogene i-a răspuns: „Dacă nu aș fi Diogene, mi-aș dori și eu să fiu Diogene”.
Într-o altă relatare a conversației, Alexandru cel Mare l-a găsit pe filosof privind cu atenție o grămadă de oase umane. Diogene i-a explicat: „Caut oasele tatălui tău, dar nu le pot deosebi de cele ale unui sclav”.
Pentru Diogene era esențial adevărul, nu dobândirea funcțiilor, respectului social sau bogățiilor lumești. El a trăit asemenea yoghinilor din antichitatea hindusă, cu precădere a celor din școala Pașupati care într-o etapă avansată a practicii spirituale își șocau semenii printr-un comportament lipsit de rușine și convenții – se lăsau batjocoriți și umiliți, cerșeau, se comportau precum nebunii în public, ascunzând întru totul practicile spirituale pe care le urmau și dovedind ceea ce pentru semenii lor era considerat un comportament impur.
Pentru discipolii școlii Pașupati, acest comportament era menit să le purifice ființa, prin ridicarea deasupra egoismului. În public, aspirantul avansat, care anterior a practicat jurămintele Pasupata se comporta ca un lunatic, un ignorant, un om de joasă speță, epileptic sau bolând, astfel încât să fie abuzat sau condamnat de semenii săi.
Asemenea yoghinilor care trăiau în peșteri sau în păduri, Diogene a trăit exilat în Atena, într-un butoi de vin. El considera că urmarea unui stil de viață ascetic conduce la o stare de pace interioară și fericire necondiționată. Diogene era hotărât să fie liber nu doar de cerințele societății asupra lui, ci chiar și de cerințele corpului său asupra sufletului său.
Profesorul lui Diogene, Antistene, a fost elev al lui Socrate. Cinicii au preluat convingerea socratică conform căreia virtutea era suficientă pentru o viață bună și s-au dedicat acesteia. De-a lungul vieții sale, Diogene a practicat valorile cinice. Cinicii credeau că scopul principal al vieții era eudaimonia (gr. fericire, a trăi în armonie cu natura proprie) sau claritatea mentală. Acest lucru putea fi realizat doar trăind în conformitate cu natura și îmbrățișând practicile ascetice.
Diogene a evitat toate posesiunile, statutul și bogăția și s-a străduit să trăiască o viață de simplitate ascetică. Printre posesiunile sale se găseau o pelerină, un baston, o cupă și un vas pentru a păstra mâncarea. Chiar și acestea s-au dovedit a fi prea luxoase. Într-o zi, pe când a văzut un băiat bând apă din căușul mâinilor, Diogene a aruncat cupa spunând că băiatul îl întrecuse în simplitate. „Nebunul sunt, că am cărat bagaje de prisos tot acest timp!”
„Este privilegiul zeilor să nu dorească nimic, iar al oamenilor ce au natură divină, să dorească puțin.”
Urmarea ascezei cere o doză puternică de autocontrol. Relatările despre viața lui Diogene îl descriu îmbrățișând statui de gheață iarna și mergând desculț pe zăpadă, în timp ce vara se rostogolea prin nisipuri fierbinți pentru a-și întări și supune corpul.
Imitând exemplul lui Socrate, Diogene i-a pus la îndoială public pe cei care pretindeau că posedă înțelepciune și prefera să-i implice pe oameni în viața lor de zi cu zi, în loc să predea în contexte educaționale formale, așa cum făceau alți filozofi. Metodele șocante practicate de Diogene l-au făcut pe Platon să îl numească “un Socrate nebun” (Socrates gone mad).
Diogene arată însă că tocmai convențiile sunt cele cărora le lipsește rațiunea: „Majoritatea oamenilor”, spunea el, sunt atât de nebuni încât un deget face toată diferența. Căci dacă mergi cu degetul mijlociu întins, cineva te va crede nebun, dar dacă este degetul mic, nu va crede acest lucru”.
Prin sfidarea convențiilor și criticarea falsei cunoașteri pe care o posedă oamenii și a unei superficiale moralități, Diogene a promovat folosirea rațiunii și cultivarea virtuții autentice. A fi în acord cu natura înseamnă a fi rațional, căci este în natura unei ființe umane să acționeze în acord cu rațiunea. Se spune că Diogene „a aprins o lampă în plină zi și a spus, în timp ce umbla: «Caut o ființă umană / un Om»”.
Diogene s-a descris pe sine ca fiind un „cetățean al lumii”. Se vedea în toate celelalte ființe și în întreaga lume și era una cu toate. El a trăit în conformitate cu natura și nu cu obiceiul, argumentând că familia, politica, reputația, bogăția, puterea etc. – toate aceste convenții înăbușă adevărata umanitate.
Diogene a susținut că prețuiește acele resurse interioare care puteau fi hrănite doar printr-o autodisciplină fizică și mentală severă: autosuficiența, vorbirea sinceră, detașarea față de vicisitudinile vieții și lipsa rușinii. Pretinsa cunoaștere, posesiunile și distincțiile sociale erau considerate simple distrageri de la ceea ce contează cu adevărat – iubirea pentru înțelepciune și Adevăr, cu adevărat o viață virtuoasă.
„Din viață e bine să pleci ca de la banchet: nici flămând, nici beat.”
Citește și: binecuvantarile-yoghinului-fara-varsta
Surse: Viețile filozofilor eminenți, Diogenes Laertius, philosophynow.org, tamilandvedas.com, thelivingphilosophy.com.
