Monopolul pe mântuire și impunerea „adevărului” în creștinism – a doua parte

Experiența originară care a început totul a fost directă, fără dogmă, fără intermediari, doar găsindu-se pe sine a găsit adevărul absolut, s-a identificat cu el, devenind misiunea venirii sale. „Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18:37).

Alterarea misiunii lui Iisus

Paradoxul este că sistemul care l-a ucis pe Iisus este cel care a creat o religie care vorbește despre el. Sistemul este masca celor care caută puterea absolută și folosesc iluzia superiorității spirituale ca paravan pentru interesele lor.

Iisus nu a venit să fie venerat, a venit să ne arate adevărul. Imperiul Roman, care reprezenta sistemul politic și religios al vremii, l-a executat pe Iisus ca rebel politic. Ulterior, în secolul al IV-lea, prin Împăratul Constantin, același imperiu a adoptat creștinismul ca religie de stat (Consiliul de la Niceea).

De la schisma marcionită din anul 144 d.Hr. până recent, la schisma Ortodoxă din anul 2018, istoria bisericii este o serie neîntreruptă de rupturi, certuri pe cuvinte, lupte pentru putere și ambiții politice. Anul 1054 este doar cel mai cunoscut din istorie, dar în spatele lui se află documentate peste 30 de schisme mari și mici.

Interpretarea bisericii lui Iisus

Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui, îi spune Mântuitorul Sfântului Apostol Petru potrivit Evangheliei după Matei (16:18). Isus nu a folosit cuvântul „biserică” în sensul instituțional sau arhitectural pe care îl are astăzi. Noul Testament definește întotdeauna biserica ca fiind oamenii, nu zidurile, o comunitate spirituală chemată din lume pentru a trăi sub autoritatea lui Hristos.

Termenul grecesc ekklēsia (ἐκκλησία), provenit din mediul politic și civic al Greciei Antice, însemna Adunarea Cetățenilor. Etimologic, cuvântul provine din ek (din afară) și kaleo (a chema). Cetățenii erau „chemați din casele lor” în piața publică, agora, pentru a vota legi, a declara război și a lua decizii politice majore. Membrii ei aveau drepturi depline și responsabilități de conducere.

Dacă Iisus ar fi vrut să descrie o adunare strict religioasă avea la dispoziție alți termeni grecești Synagōgē (sinagogă) sau Hieron / Naos.

În „Jesus and the Victory of God”, N.T. Wright argumentează că ekklēsia reprezintă restaurarea poporului lui Israel în jurul lui Iisus, și nu o instituție politică similară democrației ateniene.

În lumea antică, când un imperiu cucerea un teritoriu, ekklēsia locală implementa cultura și legile acelei țări în noul teritoriu. Iisus își vedea ucenicii ca pe o adunare de cetățeni ai Cerului chemați să aducă realitatea și autoritatea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.

Imediat după ce menționează ekklēsia, Iisus ii oferă lui Petru autoritatea spirituală supremă de a conduce comunitatea și de a lua decizii pe pământ care sunt recunoscute și validate în ceruri. (Matei 16:19): „Îți voi da cheile Împărăției cerurilor, și orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”:

Prin utilizarea cuvântului ekklesia înainte de a menționa cheile și legăturile, Iisus nu a descris o simplă audiență pasivă dintr-un templu, ci un corp executiv și legislativ spiritual. Biserica devine adunarea autorizată să aplice „constituția” și legile Cerului pe Pământ.

Termenul folosit pentru a descrie clădirile creștine a apărut abia în secolul al IV-lea, din grecescul kyriakon, „casa Domnului”, din care au derivat church – în limba engleză, Kirche – în limba germană, basilica în latina – din care a derivat biserică în limba română .

Doctrina păcatului originar s-a născut în jurul anului 400 d.Hr., pe fondul unei interpretări greșite a textului biblic, bazată pe o traducere latină imprecisă.

Textul original al versetului scris de Apostolul Pavel (Romani 5:12), spune De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el.* “eph’ ho pantes hemarton - „...pentru că toți au păcătuit””.

Traducerea în latină a tradus expresia grecească prin „in quo omnes peccaverunt - în care (in quo, adică în Adam) toți au păcătuit”, sugerând că întreaga umanitate a păcătuit „în Adam” și a moștenit în mod direct vina sa și nu doar consecințele (mortalitatea și slăbiciunea firii).

Augustin, episcopul Hipponei în nordul Africii Romane (sec. IV-V) a decis să nu corecteze eroarea, transformând o metaforă biblică, despre slăbiciunea umană, într-un sistem dogmatic rigid, o „inovație” teologică pe care creștinii din primele secole nu o cunoșteau.

Dacă ne uităm cu 400 de ani înaintea lui Augustin (în jurul anului 0, perioada iudaismului de la sfârșitul celui de-al Doilea Templu și începutul creștinismului), viziunea despre Adam și Eva în Geneza era complet diferită. În Vechiul Testament nu există „păcatul originar”, Iisus Hristos nu menționează niciodată păcatul lui Adam în Evanghelii.

Singurul care dezvoltă o paralelă teologică este Apostolul Pavel (în special în Romani 5 și 1 Corinteni 15), dar scopul lui nu era să explice cum se transmite păcatul, ci să scoată în evidență universalitatea salvării prin Hristos: „Așa cum printr-un om a intrat păcatul... cu atât mai mult harul lui Hristos a fost dat tuturor”. Pavel folosea figura lui Adam ca un fundal întunecat pentru a face lumina lui Hristos să strălucească mai tare. Augustin a trăit într-un Imperiu Roman în declin, marcat de pesimism, și a fost influențat de trecutul său în maniheism (un cult care credea că materia și corpul sunt rele prin natură).

Citește și: dovada-ca-iisus-fost-un-budist-pe-nume-issa-care-trait-16-ani-india

Unul dintre oponenții săi a fost Pelagius, un călugăr britanic ascet, promotor al unui sistem de doctrine care punea accentul pe alegerea umană în mântuire și nega păcatul originar. El susținea că Yeshua nu a venit să plătească datoria cu sânge, ci să amintească faptul că suntem fii ai luminii, capabili de a alege binele fără a cere permisiunea cuiva. Omul se naște liber pur și suveran, neavând nicio datorie față de Adam, neavând nevoie de intermediari. Pelagius devine inamicul principal al lui Augustin, pentru că omul care descoperă că nu are nicio vină moștenită, nu caută iertarea pământească, iar un om care nu se simte vinovat nu poate fi manipulat. Neputând să îl învingă cu logica, Augustin folosește forța imperiului să îl alunge pe Pelagius, declarându-l eretic. Scrierile lui Pelagius nu au fost distruse, ci păstrate, dar modificate, eliminând toate pasajele referitoare la libertate și suveranitate, păcatul originar devenind astfel o înșelăciune făcută cu bună știință. Restul a fost păstrat sub numele Sfântului Ieronim.

Numele lui Iisus

Numele original, în ebraică și aramaică, este Yeshua, unul dintre cele mai comune nume masculine din Galileea și Iudeea secolului întâi. Etimologic, este compus din două părți distincte: Yeho- / Ya- prescurtare a numelui sfânt al lui Dumnezeu din Biblie si Shua: din rădăcina ebraică yasha, ce se traduce prin „a salva”, „a izbăvi” sau „a elibera”. Numele Yeshua înseamnă literal „Yahweh (Domnul) salvează”.

Deoarece limba greacă din Noul Testament nu avea sunetul „ș” și cerea ca numele masculine să se termine în „s”, numele a devenit Iēsous, iar Imperiul Roman a adoptat forma grecească.

Cuvântul Hristos nu este un nume de familie, ci un titlu. În limba ebraică, termenul era Mashiach (Mesia), care înseamnă „Cel Uns”. În greacă, acesta a fost tradus prin Christos.

Prin urmare, „Iisus Hristos” înseamnă literal „Iisus Mesia” sau „Iisus cel Uns de Dumnezeu”.

Începând din anul 1666, când s-a produs schisma Rascolului de la Moscova, Patriarhul Nikon a schimbat modul de scriere a numelui lui Iisus din Isus în Iisus. Limba română a preluat forma direct din filiera greco-slavonă, păstrând dublarea literei „i” (Iisus) pentru a reflecta pronunția și ortografia teologică ortodoxă.

În Islam, „Isa al-Masih” (Iisus Mesia) este considerat unul dintre cei mai importanți profeți ai lui Dumnezeu. Conform teologiei islamice, El se află în prezent în Ceruri și se va întoarce pe Pământ în viitor. În Coran este menționat de mai multe ori ca un trimis venerat, născut din Fecioara Maria (Maryam).

Singurul text religios hindus care îl menționează direct pe Iisus este Bhavishya Purana (mai exact în secțiunea Pratisarga Parva cap.19, versetele 17-32). Textul descrie o întâlnire în munții Himalaya (Kailash) între regele indian Shalivahana și un personaj sfânt, cu haine albe și tenul luminos, care se recomandă a fi Isha Putra (Fiul lui Dumnezeu) și Isha Masiha (Iisus Mesia). El afirma că s-a născut dintr-o fecioară și că propovăduiește adevărul printre popoarele decăzute.

Majoritatea istoricilor și cercetătorilor (atât hindusi, cât și occidentali) au demonstrat că această secțiune nu este o profeție antică, ci o adăugire din secolele XVIII-XIX a pandiților indieni. În timpul conducerii britanice din India, texte din Purana au fost modificate sau completate de scribi pentru a include personaje biblice (Adam, Noe, Moise, Iisus) cu scopul de a armoniza culturile.

Chiar dacă nu apare în scripturile originale, hinduismul modern (Sanatana Dharma) îl privește pe Iisus cu un respect deosebit. Mulți gânditori hindusi, precum Swami Vivekananda sau Paramahansa Yogananda, îl consideră pe Iisus o încarnare divină sau un Satguru (învățător spiritual suprem).

Monopolul pe mântuire și impunerea „adevărului” în creștinism reprezintă o tensiune istorică și teologică majoră între revendicarea deținerii exclusive a adevărului revelat și necesitatea respectării libertății umane de conștiință. Aceste tendințe apar în majoritatea religiilor monoteiste sau puternic instituționalizate, unde supraviețuirea dogmei depinde de autoritate și fidelitate. În toate aceste cazuri, mecanismul este identic, sacrul este legat de o structură socială (castă, comunitate sau succesiune politică), transformând mântuirea dintr-o experiență spirituală universală într-o monedă de schimb pentru loialitate și ordine socială.

În acest context, misticii au mutat definirea „adevărului” din sfera dogmelor exterioare în sfera experienței interioare directe, păstrând viu nucleul spiritual al creștinismului. Ei au transformat mântuirea dintr-un privilegiu instituțional controlat de ierarhia bisericească, într-o călătorie interioară a libertății și a iubirii absolute.