Într-o lume construită dual, în alb-negru, adevăr-iluzie, bine-rău, etc., pășim înainte fără să știm încotro ne îndreptăm. Am devenit o societate care continuă să ia decizii și să creeze reguli, dar nu mai există un consens asupra adevărului care justifică acele decizii. Avem spectacolul, costumele, gesturile și instituțiile, dar nu ne este clar ce poveste spun toate acestea, către ce final ne conduc. Construim, asemenea arhitecților Babelului, tot mai sus, mânați nu de viziune, ci de inerție, o falsă ascensiune. Acționăm, adoptăm legi, proclamăm principii, exercităm autoritate și totuși, rămâne întrebarea: unde duc toate acestea?
Cei care ar trebui să explice adevărul, să ofere orientare morală aleg să tacă, iar tăcerea devine mesajul. Autoritatea există, simbolurile există, ritualul există, dar răspunsul definitiv lipsește. Soluția constă în schimbarea modului în care ne raportăm la adevăr. Acesta trebuie să poată fi arătat, argumentat, trăit și verificat, nu doar revendicat și impus.
Omul modern s-a eliberat de multe adevăruri stabilite, iar libertatea astfel obținută îl obligă să răspundă singur la întrebarea „încotro?”
Din perspectiva creștină, adevărul este personalizat: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6), afirmație ce schimbă radical problema. Dacă adevărul este mod de existență și viață, atunci el nu poate fi transmis prin decret sau doctrină. Trebuie întrupat, trăit.
Așadar, la întrebarea „ce e de făcut?”, răspunsul ar fi, să trecem de la autoritatea care cere credință la autoritatea care devine demnă de credință, de la proclamare la mărturie, de la certitudine arogantă la convingere smerită de la monolog la dialog, să înțelegem că există un singur adevăr, că așa zisa relativitate a acestuia nu este decât o percepție subiectivă limitativă, nicidecum adevărul absolut.
Ca arhetipuri ale evoluției umane avem sfinții și marii iluminați ai lumii, care ne-au arătat adevărul prin simpla lor stare de a fi și prin transformarea profundă a propriei minți și inimi. Au renunțat la măști, orgoliu și au demonstrat că ființa umană poate emite compasiune pură, necondiționată. Prin detașarea de agitația lumii, au atins o stare de pace interioară de neclintit. Au privit dincolo de dualitate, de „bine și rău” sau „noi și ei”, văzând unitatea în tot ce există și ne-au demonstrat că suferința poate fi transformată în înțelepciune și putere interioară. Doar că puțini i-au înțeles și aceia i-au urmat. Ceilalți i-au judecat și le-au răstălmăcit cuvintele, le-au ascuns sau distrus învățătura.
Istoria creștinismului este presărată cu o mulțime de momente în care adevărul a fost schimbat de instituțiile clericale, de cele mai multe ori voit, cu scopul de a manipula, segrega și controla masele.
Scrierile care vorbeau despre puterea interioară a omului, suveranitate spirituală și manipularea realității prin conștiință, cum sunt Evangheliile Gnostice descoperite la Nag Hammadi, au fost catalogate drept erezii și eliminate din canonul oficial.
Dogmele stricte și promisiunea salvării într-o viață de apoi au funcționat ca un sistem de distragere. Dacă oamenii cred că totul este deja rezolvat prin credință oarbă și supunere, nu mai caută uneltele de transformare personală. Sistemul a înlocuit un proces al evoluției spiritului și conștiinței, cu un set de reguli de comportament social și ritualuri exterioare, neutralizând astfel potențialul disruptiv al mesajului inițial.
Un argument îl constituie biblia etiopiană, diferită de celelalte scrieri sacre creștine, pentru că a păstrat cărți și texte antice pe care bisericile occidentale le-au eliminat voit sau le-au pierdut în timp prin traduceri și interpretări greșite.
Biserica Ortodoxă Tewahedo din Etiopia folosește 81 de cărți: 46 în Vechiul Testament și 35 în Noul Testament, conținând tot ce se află în canonul catolic și în cele mai multe dintre cele ortodoxe, plus alte cărți pe care nicio altă tradiție creștină nu le include. Canonul etiopian este fundamental diferit ca natură, păstrând o literatură timpurie iudeo-creștină care a supraviețuit doar datorită circumstanțelor particulare ale bisericii etiopiene, ajutată și de faptul că s-a dezvoltat într-o izolare geografică și culturală, fiind ferită de controversele care au restrâns canoanele în alte părți. Biserica etiopiană este singura din lumea creștină care a păstrat și recunoaște aceste texte ca fiind parte oficială din Sfânta Scriptură canonizată:
1. Cartea lui Enoh compusă în secolul al treilea î.Hr. a fost scoasă din Biblia canonică și catalogată apocrifă de teologi, la Conciliul de la Laodiceea (Anatolia), aproximativ, 363-364 d.Hr., descrie viziuni despre cer, îngeri căzuți, profeții despre venirea lui Mesia și conține cinci texte apocaliptice distincte:
◉ Cartea Veghetorilor, povestea îngerilor căzuți, care au coborât și au încălcat ordinea divină.
◉ Pildele, care îl introduc pe „Fiul Omului” preexistent, a cărui imagistică a influențat Evangheliile.
◉ Cartea Astronomică, cea mai veche secțiune, ce pledează pentru un calendar sacru de 364 de zile.
◉ Viziunile din Vis, o serie de revelații nocturne apocaliptice care descriu istoria lumii prin simboluri de animale, culminând cu Potopul și judecata finală.
◉ Epistola lui Enoh, o colecție de îndemnuri adresate generațiilor viitoare, structurată pe contrastul dintre recompensa celor drepți și pedepsirea celor păcătoși.
2. Cartea Jubileelor, denumită și „Mica Geneză”, a fost confirmată de Manuscrisele de la Marea Moartă, reprezintă o repovestire a textului de la Geneza 1 până la Exodul 12, transmisă ca o revelație angelică lui Moise pe muntele Sinai, care organizează întreaga istorie sacră în cicluri de „jubilee” de 49 de ani, conform unui calendar solar de 364 de zile. Mai multe copii au fost găsite la Qumran, stabilindu-i vechimea in antichitatea precreștină. Teologia sa despre timpul sacru influențează direct practica liturgică ortodoxă etiopiană.
3. Meqabyan sau Macabeii etiopieni. Cele 3 cărți sunt unice in canonul etiopian. Sunt narațiuni despre rezistența credincioasă în fața idolatriei, despre înțelepciune, despre rugăciune și post, și meditații asupra dreptății divine. Prima carte îl urmărește pe Meqabyan și pe fiii săi, care aleg moartea în locul închinării la idoli. A doua oferă instrucțiuni etice privind disciplinele unei vieți evlavioase. A treia meditează asupra dreptății lui Dumnezeu la o scară de timp mai mare decât permite percepția umană.
4. Istorii ale lui Baruh, scribul lui Ieremia, o narațiune despre distrugerea Ierusalimului și Exilul Babilonian, povestită din perspectiva lui Baruh, scribul lui Ieremia. Include o relatare despre moartea și învierea prorocului Ieremia, un episod care nu se găsește în cartea canonică a lui Ieremia, și o serie de scrisori trimise între Ieremia și Baruh în timpul exilului. Textul prezintă trăsături iudaice și creștine, fiind probabil compus în secolul I sau al II-lea d.Hr., iar Etiopia l-a păstrat ca Scriptură atunci când alte tradiții l-au lăsat deoparte.
5. Ezra. Canonul etiopian include 3 Ezra, o variantă extinsă a cărții istorice, și 4 Ezra, o scriere profetică evreiască despre suferința umană de după distrugerea Ierusalimului. Ezra a fost un preot evreu și un cărturar, din secolul al V-lea î.Hr., expert în legile religioase, care a condus un grup mare de evrei din exilul babilonian înapoi în Ierusalim.
Aceeași situație o întâlnim și în scrierile apostolilor. La începuturi, baza transmiterii credinței creștine a fost exclusiv orală. Apostolii au fost misionari, nu scriitori, majoritatea fiind pescari sau meșteșugari din Galileea. In Faptele Apostolilor (4:13) se menționează explicit că Petru și Ioan erau „oameni fără carte” (agrammatoi). Majoritatea istoricilor consideră că nici Matei, nici Ioan nu și-au scris fizic Evangheliile. Ele sunt redactate într-o limbă greacă cultă, o limbă pe care un vameș evreu, Matei, sau un pescar galileean, Ioan, nu o stăpâneau la un asemenea nivel literar. Istoricii consideră că aceste cărți au apărut în cadrul unor comunități fondate de acești apostoli, care au pus în scris tradițiile lor orale.
În secolele II-III, au apărut zeci de texte care pretindeau că sunt scrise de apostoli (scrieri pseudepigrafe sau apocrife), tocmai pentru că existau comunități care doreau să aibă o „dovadă scrisă” de la apostolul lor favorit. Biserica primară le-a respins (la fel ca pe Apocalipsa lui Petru) aplicând criteriul vechimii și al ortodoxiei (dreptei credințe). Din punct de vedere al cercetării istorice moderne, toate cele patru Evanghelii canonice au fost anonime inițial. Textele Evangheliilor după Matei, Marcu, Luca și Ioan nu conțin semnătura autorului. Numele au fost adăugate în secolul al II-lea de către Biserică, pentru a le asocia cu autoritatea apostolică.
Apocalipsa lui Petru a fost exclusă din canonul Noului Testament de către liderii Bisericii primare în primele secole creștine, pe măsură ce s-a stabilit lista oficială a cărților biblice. Conform enciclopediei britanice, din cauza autenticității îndoielnice, fiind compusă probabil în prima jumătate a secolului al II-lea d.Hr., la mult timp după moartea apostolului Petru. Manuscrisul a fost descoperit în 1886 de către Misiunea Arheologică Franceză într-o veche necropolă din Akmîm în Egiptul de Sus, in prezent aflându-se la Muzeul Gizeh.
Evanghelia după Toma. Omiterea acesteia din canonul oficial este rezultatul conflictului istoric dintre creștinismul apocaliptic (canonic) și cel gnostic (Toma), în care, tabăra proto-ortodoxă a câștigat autoritatea politică. Argumentul excluderii a fost că aceasta a apărut cu o jumătate de secol mai târziu (anii 140–150 d.Hr.) față de celelalte texte canonice și că propune o teologie gnostică radicală, elitistă, în care lumea materială este considerată rea, iar salvarea devine un secret accesibil doar celor puțini prin iluminare interioară. „Dacă aduceți la lumină ceea ce este în voi, ceea ce aveți vă va salva. Dacă nu aveți asta în voi, ceea ce nu aveți în voi vă va ucide.” – zicerea 70.
Citește și: isihasmul-calea-liniștii-interioare-si-unirii-cu-dumnezeu
Pistis Sophia sau Cartea sacră a gnosticilor din Egipt este un important text gnostic care descoperit în 1773, scris probabil la începutul secolului al II-lea, în limba coptă. În acest text sunt dezvăluite structuri complexe și ierarhii ale Cerului, familiare în învățăturile gnostice.
Adevărul istoric și biblic despre Maria Magdalena a fost distorsionat de-a lungul secolelor de o serie de mituri, confuzii istorice și speculații. Cercetările istorice moderne și textele religioase timpurii o prezintă într-o lumină complet diferită față de cultura populară.
Maria Magdalena nu a fost prostituată. Nu există niciun verset în Biblie care să afirme acest lucru. Mitul a apărut in anul 591 e.n., când Papa Grigore cel Mare a ținut o predică faimoasă în care a fuzionat trei femei diferite din Biblie într-una singură: Maria din Magdala, Maria din Betania (sora lui Lazăr) și o femeie păcătoasă anonimă care îi spălase picioarele lui Iisus (menționată în Luca 7). Abia în 1969, Vaticanul a recunoscut oficial eroarea și a separat-o pe Maria Magdalena de personajul femeii păcătoase. În Biserica Ortodoxă Răsăriteană, ea nu a fost niciodată privită ca o prostituată, ci doar ca o ucenică sfântă.
In textele apocrife, Evanghelia lui Filip afirmă că Iisus o iubea pe Maria mai mult decât pe ceilalți ucenici, iar in Evanghelia după Maria (Magdalena), ea apare ca un lider spiritual de prim rang, iar Petru și Andrei devin geloși pe ea pentru că Iisus i-a oferit revelații secrete pe care ei nu le-au primit.
Spre deosebire de creștinismul ortodox care are 7 taine, Evanghelia lui Filip descrie 5 sacramente gnostice majore: Botezul, Mirungerea, considerată mai importantă decât botezul, Răscumpărarea, Euharistia (Împărtășania) și Camera de nuntă, cel mai înalt sacrament, care nu se referă la o căsătorie pământească, ci la ritualul mistic în care cele două părți ale ființei, masculină și feminină, se unesc în perfectă armonie cu divinitatea.
Conciliile ecumenice din creștinism, începând cu cel de la Niceea, 325 d.Hr., au definit doctrina oficială a Bisericii și au stabilit ce este considerat „adevăr” ortodox, au realizat trecerea de la o comunitate spirituală liberă la o instituție de stat bazată pe dogme obligatorii. Odată cu instituționalizarea, cine nu accepta dogma oficială nu mai era doar un creștin cu o altă părere, ci devenea un „eretic” care trebuia exclus din comunitate și, ulterior, pedepsit de stat. Credința primară, bazată pe trăire personală și tradiții locale transmise oral, a fost înlocuită cu definiții teologice stricte și formule filosofice fixe. Ierarhia bisericească a preluat controlul exclusiv asupra interpretării textelor sfinte, iar împărații Imperiului Roman au devenit garanți ai dogmei devenită lege; refuzul acceptării acesteia fiind considerată act de trădare politică.
Surse: Jesus and the Victory of God: Christian Origins And The Question Of God, by Tom Wright, 1992,bibliaortodoxa.ro, theeasternchurch.com, Wikipedia, @LearnFromChrist, britannica.com, ehrmanblog.org, 4marksofthechurch.com; imagine recreată după Jesus before the Sanhedrin, Igor Konstantin Shevchenko.
